Ce s-o mai lungim, iar exista un motanel de dat. I-am zis Aladdin, si aici gasiti niste poze cu el.

Daca stiti doritori, dati-le un semn. Vaccinare, deparazitare, castrare, etc asigurate de subsemnatul.

Motto: Daca s-ar crea casa fericirii, cea mai mare incapere ar fi sala de asteptare.

Unul dintre lucrurile pe care (cred ca) le-am invatat in ultima vreme este ca, daca merita sa te concentrezi pe ceva, alea sunt lucrurile pozitive din viata. Cu totii obisnuim sa ne focusam pe ceea ce NU functioneaza de obicei. Seful e nasol, prietena nu te baga in seama, amicii nu pot iesi la bere mai des, mancarea trimisa de mama de acasa nu e tocmai ce iti doreai tu, etc… Problema cu aceasta optica este ca iti canalizeaza toate energiile in directia unor lucruri inerent frustrante, foarte posibil greu de rezolvat. Si iti creezi singur o stare naspa, de om caruia i se ineaca toate corabiile. Not good.

Obisnuiam sa am acelasi gen de atitudine, sa ma consum pentru chestii care nu merg cum trebuie, sa fiu grabit, sa n-am rabdare si sa fac tot ce pot ca sa rezolv problemele cat mai repede (si prost, as putea adauga). Ei bine, nu a iesit exact asa cum mi-am dorit in 9 cazuri din 10, deoarece situatiile de acest gen au o dinamica complexa si nu se preteaza la rezolvari de azi pe maine, in multe cazuri nici macar nu se preteaza la vreo rezolvare, asa ca toata energia se duce pe pustiu! Dar na, cu varsta, incerci sa devii mai intelept, sau poate doar ca ajungi sa ai mai multa rabdare. N-am ajuns la acel punct, nu va panicati, dar oricum, am inteles ca este mult mai destept sa te focusezi pe ceea ce e bun in viata, si sa incerci sa mai treci cu vederea lucrurile usor frustrante, sau nerezolvate.

Am remarcat ca acest gen de atitudine se intalneste si la oameni aflati in fata unor situatii mult mai complexe, de exemplu negocieri la nivel inalt intre diverse entitati cu viziuni foarte diferite, dar care incearca sa ajunga la un numitor comun. Iar diferentele majore dintre mine si aceste persoane e ca oamenii astia au o responsabilitate enorma, iar problemele cu care se confrunta ei sunt chiar….PROBLEME, nu prostioare cum am io in ograda proprie. Dar intotdeauna intalnirile se termina cu declaratii comune, in care se expun punctele asupra carora s-a cazut de acord, desi nu se aflau neaparat pe agenda, sau poate ca altele erau subiectele cu adevarat de interes. Ai uneori senzatia ca oamenii bat campii, dar cred sincer ca exista o tehnica foarte inteligenta in toata aceasta sharada. Avand rabdare, promitand o noua intalnire la nivel inalt in 6 luni, exprimand inca o data disponibilitatea catre negociere si compromis, nu faci decat sa transmiti un mesaj simplu: “ok, n-am reusit sa rezolvam problema nici de data asta, dar e in regula, mai incercam si peste 6 luni”. Intre timp, nimeni nu pleaca frustrat si cu sentimentul ca lucrurile au mers prost. Dimpotriva, s-au gasit puncte comune si exista premisele unei rezolvari la un moment dat. S-a incercat si se va mai incerca.

Asa ca, note to self: las-o mai moale cu problemele si ia-o mai tare cu lucrurile care functioneaza. La urma urmelor, viata e prea scurta pentru a ne-o irosi fiind frustrati. Cu noi insine sau cu altii.

Si pentru ca mi-era dor azi dimineata de Marit Larsen, here it goes Foarte charming fata asta!

Ca de altfel in aproape orice alt moment din viata, lucrurile se combina in moduri dintre cele mai bizare. Dupa cum sugereaza si titlul. Aseara, dupa o discutie scurta cu un amic, am concluzionat ca “the weatherman” a fost prea crud cu noi anul asta, si daca tot a nins, e cazul sa profitam un pic, asa incat s-a organizat o tura ad-hoc de schi la Sinaia. Zis si facut, sunat sef, anuntat ca e groasa, si ca nu pot sa incep anul altfel decat pe partie (sigur asta l-a convins!) si ca na, nu am luat zile libere de sarbatori, stand de paza precum cainele la un loc de munca foarte vidat de continut, obtinut aprobare (sic!). Culcat pe la un 1 azi noapte, dupa discutii existentiale la o cana cu vin rosu si sec cu colega de apartament Andreea. Trezit azi la 7, cu greu. Pana la urma, la ora 8 ieseam din Bucuresti, si la 10 eram deja in cabina inspre cota 1400. A doua cabina ca sa fiu mai exact. Schiurile lui Popescu (the evil twin) au fost niste stifturi, legatura de la stangul sarind instant, drept pt care a trebuit sa mai inchirieze o pereche de sus. In fine, incepem sa ne dam si impreuna, zapada cam 20-25 cm, batuta cu ratracul, un -8 C civilizat, care tinea powderul uscat, si o zi foarte insorita si fara o adiere. Ce sa mai, geniale primele 5 coborari, pana au aparut “profesionistii” pregatiti sa rascheteze partia cu curu’, asa ca pietrele si pamantul au inceput sa iasa la vedere. Asta nu ne-a retinut sa ne distram pana la capat totusi

Acum urmeaza partea foarte simpatica. La telescaunul din Valea Dorului, a carui varsta l-ar face gelos si pe Buddha, zapada foarte afanata, abia te puteai deplasa pana sa te urci in scaun. Ii strig unuia dintre meseriasii de pe acolo, intrebandu-l daca au vreun plan secret de batatorire (macar partiala) a zapezii, care sa ne faca sa nu ne simtim prost ca sponsorizam lenea. Raspunsul nu s-a lasat asteptat. Omul, foarte nonsalant, imi spune: “Da, nu putem sa o batatorim pentru ca iarba e prea mare”. Banuiesc ca fenomenul luna albastra din noaptea de revelion a avut si el de-a face cu micile inconveniente care-l impiedicau sa asigure o buna functionare a acelei fosile de telescaun. Nevermind, sec l-am anuntat ca pur intamplator masina de tuns iarba a fost si ea inventata, de niste unii, probabil cercetatori americani, asa ca sa nu-si faca griji.

Mai tarziu, pe la vreo 13, am luat si anume masa la restaurantul de la cota 2000. Cu lautari, cu “eternul gica”, cantece de pahar, preturi scarbos de mari (n-am vazut nici un preparat sub 20 ron, multe erau pe la 30) si aproape fara alternative fara carne, lucru care cred ca m-a deranjat cel mai tare Pe oferta, stupoare! Exista o “oferta extraordinara”, si anume ceva chestii cu “carnati Q7″… Io le-am cerut o zacusca Logan, ca-s sarac si nu imi plac carnatii, da’ nu au fost amuzati de bancul meu de constantean. Too bad!

Seara, dupa ce-am ajuns acasa, am gasit pe mail oferta finala de la viitorul angajator, cu numere (satisfacatoare), semnaturi, date si promisiuni. Rugamintea era de a o semna si returna prin email, asa incat m-am gandit sa pun un mic status de “I do” pe diversele retele sociale. Maine o sa afle si (restul de) sefi de la birou cum ca “I do”, da’ prin alte parti. Sa fie intr-un ceas bun

Una peste alta, o prima zi de munca foarte palpitanta. Unde mai pui ca mi-a trecut si raceala, sunt ca nou! Now Breath.

Ma plangeam ieri pe facebook cum ca m-am saturat de mesajele de felicitare impersonale. Sunt un sport national de sarbatori, asta e clar! Ei bine, cred ca de fapt nu aveam dreptate, sau mai bine zis, nu exprimasem exact ceea ce ma deranja. Pentru ca, desi am primit vreo cateva mesaje (inspre 20 estimez), putine la numar (sub un sfert) au fost la modul sincer complet impersonale. Genul ala, write it once, send to many. Si semnat la sfarsit cu adaptari ale numelui persoanei folosind litere de genul “y”, “k”, si alte d’astea. Sau cu vesnica semnatura de cuplu, “el&ea va ureaza sa aveti un bla bla bla”. Revenind, spuneam ca foarte putine au fost impersonale, deci de fapt nu asta ma deranja. Ci faptul ca privesc sms-ul trimis de sarbatori ca fiind cea mai proasta modalitate de a incerca sa te faci remarcat, sau de a incerca sa arati ca-ti pasa, si ca ai cele mai bune si nobile intentii. Adica…..na, cat de magulitor poate fi atunci cand, citind mesajul pe care tocmai l-ai primit, iti dai seama ca omul ala l-a mai trimis la inca nspe oameni, fara sa se gandeasca prea mult. Probabil ca nici macar nu l-a scris el. L-o fi gasit prin arhiva de anul trecut, sau l-o fi primit de la cineva mai inspirat sau mai iubit de altii si s-a gandit sa “spread the magic”. Imi aduce aminte de o perioada din viata mea cand eram la un stagiu prin Londra, si tineam legatura cu diversi prieteni si prietene care vroiau sa afle cat mai multe detalii despre viata mea si despre, evident, Londra! Si eu le povesteam cu lux de amanunte! Pana cand doua persoane dragi mie s-au prins ca, well……eu dadeam intr-un mare fel copy/paste la mailuri, pentru ca na, povestea era cam aceeasi si mi-era lene sa fac rephrasing daca oricum tot dracul ala il ziceam. Si asa au ajuns Sim si cu Sanzi sa ma ia la suturi pt metode subversive de comunicare Daca as fi avut pe atunci blogu’, lucrurile ar fi fost mult mai simple
Asa, deci ce mesaje am primit de sarbatori? Asta ca sa va fac gelosi, ca deh, erau personalizate

- unii mi-au urat sa am grija de mine si sa ne vedem mai des pe partii si pe munte. Se aproba!
- altii m-au pupat pe frunce. Deh, ce ti-e si cu ardelenii wannabe
- gonzales a fost original. Mesajul lui e cam asa: “Muie ma’, asa, de anu’ nou!” Inca nu sunt 100% ca nu e de fapt spam pt prieteni ca sa ii amuze, dar a fost macar scris de el Si alex, sa stii ca mergea si un “baietzica” pe acolo pe undeva prin text Tii minte pt la anu’
- un alt mesaj de corazon a fost scurt si la obiect. “LMA to u too!” Sa fie
- si asa….mai departe. ca deja intram in sectorul ala, unde personalizarea mesajelor e un efort mult prea mare.

Ca si concluzie, nu ca s-ar putea trage una din toate aberatiile mele de mai sus, sustin renuntarea la mesaje de sarbatori. Sau daca nu te simti in stare sa nu-i mai scrii colegului de facultate cu care n-ai mai vorbit de ani de zile, si al carui nr de telefon nici macar nu stii dc mai e de actualitate, macar fa-o cu stil! Cu o picatura de stil Fara copy/paste, fara generice, fara semnaturi (wtf, daca tb sa te semnezi in mesaj, ca poate ala nici nu stie cine esti, de ce naiba ar mai fi vrut sa primeasca vreun mesaj de la tine?!), fara clisee. Zi-le cu stil Si preferabil, zi-le direct la telefon, chiar si a doua zi.

E ora 9:42, 1 ianuarie 2010, scriu de vreo 30 de minute, iar afara este o ditamai ceata care te face sa speri ca totusi 2010 nu va continua asa cum a inceput… Sunt racit mort, am dat iama la doxiciclina (nu-mi mai amintesc cand am luat ultima data antibiotice, au trecut mai mult de 5 ani cu siguranta), n-am nimic de mancare si sigur e inchis peste tot azi. De unde putem trage in mod natural concluzia ca se cere o vizita! Nu dam nume, ca poate sting lumina, trag jaluzelele si fac liniste, ca sa aiba o scuza ca n-au raspuns!

Aparuse acum ceva vreme pe Webpr o sectiune cu reclamele favorite ale diversilor oameni din advertisingul romanesc. In masura in care criteriile de selectie sunt diferite (eu alegand din perspectiva consumatorului, fata de perspectiva omului implicat in industrie), m-am decis sa public din cand in cand reclame care mi s-au parut cu adevarat faine, catchy, inteligente, si demne sa polueze acest blog

Iat-o pe prima Ca sa se bucure si ochii vostri, nu de alta.

PS: Gonzales si-a lansat elefantul in spatiu… Nu ratati experienta, e mediocra, dar cu elefant!

PPS: Si cu http:// in comentarii, ca sa ma enerveze pe mine…

PPPS: Si fara Chirita, asta chiar a fost o lovitura grea.

Pe Alexia am cunoscut-o ieri, printr-o intamplare fericita. Are 2 ani si cateva luni, si desi a fost initial usor speriata si emotionata, dupa un ceva vreme s-a obisnuit cu noi. Are un zambet superb…

Poze aici.

Later edit: Nu m-am putut decide. Asa c-am postat si varianta in rusa, si cea in franceza.

Sa lucrezi intr-o multinationala/corporatie este o experienta cu adevarat revelatorie. Oamenii aia……cum le zice……ah, da! corporatistii. Da, ei stiu lucrurile care sunt cu adevarat importante pe lume, si stiu sa-i invete si pe cei mai mici si mai prostuti, care patrund pentru prima data intr-un astfel de mediu, care este ierarhia de valori, care sunt asteptarile, keipiaiurile, si alte d’astea scoase de la manual.

Cu cat stai mai mult intr-un asemenea mediu, ai aceeasi senzatie pe care o ai si in experientele extracorporale, moarte clinica. Esti aproape complet hopeless, dar parca-parca se vede o luminita acolo la capatul tunelului Luminita care vine cu un salariu cu multe cifre, leptop, masina de servici (gip preferabil) si telefon mobil sa poata sa te sune sefu cand ti-e lumea mai draga. Ca si statut, mai presus de orice intr-o corporatie se afla sedinta. Da, chiar ea! Ea este the mother of all fuckups. Date si primite. Oamenii tb sa fie atenti si sa contribuie intr-un mod decisiv la buna desfasurare a acestor caramizi corporatiste. Uneori totusi, din pricina mediului mult prea stimulant, ajungi sa-ti descoperi cu totul alte talente, de care nici macar nu erai constient.

In cele ce urmeaza, va supun atentiei o colectie de opere poetice anonime, de la corporatisti adunate si iarasi la ei date, care de care mai simpatice. In masura in care voi primi drept de reproducere, voi lansa un volum anonim, iar fondurile stranse vor fi donate primului azil pentru corporatisti. Va fi o fapta nobila, sunt sigur! Credits go to their respective owners! Sa le dea D-zeu sanatate, ca nu si-au pierdut timpu’ in shit-dintze Toate faptele si intamplarile sunt pur intamplatoare, fara legatura cu realitatea noastra, cea de toate zilele. Promit sa revin si cu proza, in masura in care se va intampla din greseala.  Mai avem poezioare pentru inca un post, asa ca fiti pe faza

Stau si-ascult, ma dau atenta

Dar in cap as arde-o menta

Si nu-s singura asa

Toti viseaza o cafea

2 tute si 2 pesti

v-au spus cateva povesti

cum deja ati adormit

nici nu stiti ce-am povestit

aud unu’ mic cascand

altu’-'n coltul lui plangand

clar v-am plictisit de tot

gata, hai! v-ati lins pe bot

Nu va dati interesati

ca e timpul sa plecati

Nu de alta dar as vrea

o tigare-n pana mea

Vreme trece, call-ul vine,

Toate-s vechi si varza toate

De e rau sau de e bine

Ii framanta fix ..in coate

Asta seara, la mine la birou, in drum spre masina. Nu ar fi multe de adaugat, decat ca o imagine face cat 1000 de cuvinte.

De vazut aici.

Tot ce pot sa sper e ca voi reusi sa surprind alte instantanee peste 5 ani.

Adica Richie Blackmore (ex-Deep Purple) si cu Candice Night. Richie este magic atunci cand pune mana pe chitara, iar Candice are o voce care este pur si simplu dintr-o alta lume. Ii stiu din facultate, cand am dat pe calculatorul unui coleg peste cateva melodii de-ale lor. Ce sa zic, I’m in love with their music Cred ca de mult imi doream sa le pun un post, pentru ca sunt foarte putin cunoscuti, dar uite ca azi m-am si mobilizat! Mai jos un remake si un original.

Moarte cerebrala cel putin. Am fost aseara la doi prieteni buni (el+ea), si mi-am dat in petic impreuna cu domnu’, reusind sa ne punem in cap complet. Reteta succesului a fost compusa din 1 bucata bidon de plastic de 3l, plin cu vin de tara, rosu. The rest is history… Eventual, daca cineva ne poate ajuta cu detalii, am aprecia…

Dar oricum, nu despre asta vroiam sa scriu, ci despre bidon’ cu carmol care se face vinovat de durerea de cap de astazi! Bidonu’ cu pricina era o chestie foarte ciudata, data de bunicu’ amicului, care e din Sacele, de langa BV. Concret, pe el exista o eticheta care spunea urmatoarele: Bautura spirtoasa cu aroma de vodca! Sintagma asta i-ar face pofta si unui fan al spirtului prin paine, zic… Deci, sa recapitulam… Continutul original era ceva spirtos cu aroma de vodca (cu aroma de brandy nu mai aveau, ma tem!), si se livra la bidon de plastic de 3 l. Printre ingrediente, am remarcat alcoolul etilic industrial si aroma de vodca (ce naiba o fi asta, pe bune ca mi-as dori sa stiu). Am incercat in zadar sa gasesc o poza pe net cu respectiva bautura, asa ca am pus o alta, random. A se aprecia faptul ca e o sticla asemanatoare cu cea de lapte ieftin, sau iaurt. Si bineinteles, sloganul de mare angajament “Produs de calitate“. Probabil ca nu a mai incaput si cuvantul “indoielnica” pe eticheta. Hai noroc!