Motto: “Vom trai si vom fi liberi” by Bradut

Dupa cum s-au desfasurat ostilitatile zilele acestea, as putea scrie un mic tratat stiintific despre titlu. “How to fuck it up … and more!” Ar fi best seller, poate l-ar si traduce astia, ca nah……nici Coelho nu e chiar miez, da’ cu un clisheu-doua, se intampla sa mai vina si primavara.

Deci, cel mai important lucru pe care-l poti face initial e sa lasi o impresie buna, de om sanatos, fara dubioshenii sau alte probleme d’astea demne de quizz-uri de Facebook. Urmatorul “cel mai important” lucru e sa nu o comiti in vreun fel complet trist. Cum s-ar zice, reteta e foarte banala. Se ia o parte autocontrol, si o parte sanatate mintala (macar mimata, orgasm style), si ar trebui sa satisfaca exigentele unei prime impresii decente, daca nu pozitive (adica, daca esti urat sau plictisitor, oricum o sa-ti dea cu flit, ca n-are nimeni chef sa-ti sponsorizeze operatiile estetice, iar cand e vb de absenta umorului, poate doar transplantul inca neinventat de creier sa mai salveze ceva…). Deci, da, am mintit. Pe langa (impresia de) sanatate mintala, tb sa fii si cat de cat amuzant (the more the merrier), si aproximativ prezentabil. Daca te iei la intrecere cu Mircea Radu la look si la glume, poti sa si atentezi la targetul lui. Peste 40 (ani), peste 80 (kile), sub 100 (IQ). Nu intra chiar in marja ta normala de 90-60-90, da’ o picatura de diferit n-o sa-ti faca rau…

Dar in afara de toate astea, mai apare si factorul ics. Ca in ics files, unde totul era explicat la sfarsit cu o concentratie anosta de 2 omuleti verzi pe metru cub. Factoru’ la care ma refer este impulsivitatea, aka “the mother of all fuckups”. Cum ar fi, te mananca sa mai faci sau sa mai zici una-alta … bam! un deget… Si asta fara dobanda Mie mi se mai intampla uneori sa fiu extrem de impulsiv. N-am rabdare, n-am minte, n-am nici macar tact, si ca atare, mi-o fur cu varf si indesat. Nu ma apuc sa va desenez cam care ar fi ideile mele proaste, in sustinerea celor de mai sus, pentru ca prietenii stiu de ce

Unul dintre lucrurile de care trebuie sa tinem seama e ca timpul se scurge diferit pentru fiecare dintre noi. Am remarcat de foarte multe ori ca exista oameni care muncesc exact cat muncesc si eu, dar nu au timp de nimic! Ca se intampla sa ma enervez ca nu primesc un raspuns dupa 1-2 zile, ceea ce mi se poate parea o eternitate, dar de cealalta parte abia daca a trecut o clipa. E ciudat, dar cred ca ar trebui inventat un instrument de masurat timpul, a carui viteza de masurare sa poata fi reglata pentru fiecare persoana in parte… Pe mine sigur m-ar ajuta foarte mult.

Acum, ca am dat o tura prin sacul propriu cu “calitati irezistibile”, ma duc sa ma culc. Cred c-am inceput sa scriu acest post cu intentia de a prezenta niste fapte mai concrete, dar recitindu-l acum imi dau seama ca am renuntat in mare parte. Poate alta data, intr-o viata mai zen, si cu mai multa inghetata de vanilie.