… pentru baietii care facusera reclama aia la nu stiu ce masina (parca ceva Toyota?!)….

I am speechless

by Louise

Motto:”Death is not the biggest fear we have; our biggest fear is taking the risk to be alive — the risk to be alive and express what we really are.”

Ieri a fost prima zi de munca pe noua plantatie. Are nume mai scurt, sau mai degraba un acronim mai scurt, si asta il face mai usor de retinut. Are mai putini oameni, si asta iar e de bine… Dar are oameni noi. E ciudat, nu prea sunt genul experimental, care adora schimbarile de ritm, de grup, de tabieturi. Urasc sa imi schimb drumul spre munca in fiecare dimineata, si sa nu stiu cand sa plec si cand voi ajunge. Urasc, si mi-e frica sa nu pot sa fiu eu insumi, si sa trebuiasca sa arat capitolul “supposed to be”. Ma streseaza si ma scoate din zona de confort, pe de alta parte, daca nu iesi din zona de confort nu vei reusi niciodata sa iti arati ce poti cu adevarat.

Asta m-a dus cu gandul la o situatie foarte comuna, pe care o incercam toti, indiferent de sex, varsta, pozitie sociala, sau incredere in sine. De cate ori nu am auzit de la alti oameni “imi pare rau, esti singur in toata situatia asta, sper sa fii destul de intelept incat sa iei decizia corecta”. Sau….”un singur om nu poate face nici o diferenta, asa ca ce sens are sa incerci?”. Ar mai fi si “bai, nu stiu, chiar nu stiu ce sa-ti spun…e foarte greu”. Exista momente cand te simti pierdut, si debusolat, si intr-o mare mocirla. Si iti doresti sa faci diferenta, si sa schimbi ceva, si ti-e frica. Vrei o confirmare, de la prieteni, de la ne-prieteni, de la oricine, si nu vine de nicaieri. Si singura certitudine e ca ti-e frica…

Suntem de cele mai multe ori impresionati de oamenii care par sa fi invins frica. Cei care sar cu parasuta, fac bungee jumping, sunt fotografi in zone de conflict. Persoane care au indrazneala si charisma sa vorbeasca in fata unei audiente de zeci si sute de oameni. Sau poate chiar mii. Oameni care iarta, oameni care infrunta prejudecati adanc inradacinate doar pentru propriile credinte, oameni care lupta impotriva cancerului si fac diferenta, oameni care salveaza animale, copii sau dovedesc ca nimic nu este de neinvins si de neschimbat.

De ce oare suntem atat de inspirati de astfel de acte? Ce anume din ceea ce fac, sau nu fac, ne face sa ne simtim emotionati, mici, si sa ne dorim sa fim macar un pic ca ei? Eu cred ca acolo, undeva, bine ascuns, suntem ei. Cred ca avem aceleasi caracteristici, si ca suntem in acelasi fel foarte umani. Intr-un fel pe care unii l-ar numi divin. Ne dorim sa facem diferenta, si ne dorim sa fim un pic mai buni si un pic mai altfel decat cei de langa noi, dar ne este frica. De esec, de opiniile din jurul nostru, de prejudecati, de faptul ca nu vom putea duce la bun sfarsit ce am inceput, de noi.

E greu sa ne infrangem toata frica pe care o simtim, in nenumarate momente. Poate ca de fapt nici nu va disparea vreodata, si cred sincer ca asta e varianta cea mai probabila. Dar e important sa avem curaj. Sa incercam si alte lucruri, si cu alti oameni, pentru a reusi sa ne croim o poveste proprie. Lumea in care traim nu are nevoie de clisee, ci de povesti originale. E nevoie si de povestea ta pentru ca poza sa fie completa si inspirationala

Nu am reusit sa ajung la acel moment in care sa-mi ignor complet frica si angoasele si frustrarile si prejudecatile. Dar stiu ca trebuie, si uneori, ca acum de exemplu, sunt fortat s-o fac. Iar unele rezultate pot fi surprinzatoare. Voua cat de frica va este?

…dar nu asa cum va ganditi probabil. Week-endul trecut a fost usor cam aglomerat, si nu din cauza Halouinului. Pe scurt, exista cateva animalute care au nevoie de un camin. Daca stiti oameni care ar putea fi interesati, sau doar dc vreti sa dati o mana de ajutor, va rog sa dati mai departe linkurile si informatiile de contact.

Animalutele ar fi:

- un catel de talie mica, 8.5 kg, lovit de masina, dar aproape complet recuperat

Link

- 2 pisici mici, femele, de doua luni

Link

- un pisoi portocaliu, tigrat, aflat in grija unei colege mult prea dragute

Link

Ca si date de contact, comentarii aici, mail la mircea@mirciulici.ro sau telefon, 0731.034.568

Fara nici o legatura cu cele de mai sus, I give you Iron(s):

We have bigger houses but smaller families;
more conveniences, but less time;
We have more degrees, but less sense;
more knowledge, but less judgement;
more experts, but more problems;
more medicines, but less healthiness;
We’ve been all the way to the moon and back,
but have trouble crossing the street to meet
the new neighbor.
We build more computers to hold more
information to produce more copies then ever,
but have less communication;
We have become long on quantity,
but short on quality.
These are times of fast foods
but slow digestion;
Tall men but short character;
Steep profits but shallow relationships.
It’s a time when there is much in the window,
but nothing in the room.

Ala mic m-a frecat la cap sa-mi updatez blogu’, asa ca iata. Mission accomplished!