“The world is a book, and those who don’t travel read only one page.”

Ma tot gandeam zilele astea cat de mult s-au schimbat lucrurile dupa ‘89 incoace. Si cat de ignoranti sunt cei care urla sus si tare ca “era mai bine inainte”. Nu ma voi opri decat asupra unui singur aspect, si anume calatoritul. La mine in familie exista (inca!) o persoana care a mers cu avionul. O data, pe cand era mai tanara. Si anume bunica din partea mamei. Povestea era atat de faimoasa, impresionanta si intensa, incat ajunsese oarescum la statutul de legenda. Imi aduc aminte de o matusa care m-a intrebat la un moment dat, pe cand eram amandoi mai mici, daca bunica chiar a zburat cu avionul Eh, nu va imaginati ca a fost vreun zbor intercontinental. Nici macar nu a fost in concediu in spatiu, cum fac unii. A fost un zbor simplu, de la Targu Mures (parca!) la Constanta. Si toti stiam cat de nasol te simti cand treci prin golurile de aer (comparabile cu niste gauri negre, pe atunci!) de deasupra Dunarii. Si cum iti dau pungi de hartie pentru ocaziile mai din…..suflet venite

Eu nu-mi mai amintesc de cate ori am calatorit cu avionul. Nici macar de cate ori anul trecut, ar trebui sa pun mana si sa adun. Gata, am adunat, de 8 ori. 4 drumuri dus intors. Nici cate tari am vizitat de-a lungul vremii nu-mi pot aminti dintr-o data. Nu pentru ca ar fi atat de multe, ci pentru ca pur si simplu se intampla des, se intampla ieftin, si se intampla intr-un mod foarte natural. Banalizarea libertatii o face sa fie exact asta….banala. Nimeni nu-si mai doreste libertatea (de calatorie in acest caz) cand o are, i se pare ca “era mai bine inainte”. Nimeni nu-si doreste de fapt lucruri banale. Sau cel putin asa crede, pana cand acestea dispar de pe radar

E ciudat cat de repede judecam si cat de greu ne vine sa intelegem. Gasesti poze cu locatii exotice oriunde pe internet. Si povesti ale oamenilor care au devenit altii dupa ce au halaiduit creanga prin lume. Au ajuns sa aprecieze viata intr-un alt mod. Ai nostri se duc la all-inclusive. E un trend. Dar pentru orice trend, exista un trend in sens opus care merita luat in seama. Cred ca e important sa iti parasesti din cand in cand hotelul de 5*, piscina, jacuzzi-ul, mancarica prea din belsug si personalul prea zambitor si prea servil, si sa iti rasfeti simturile cu o aventura in lumea reala. Aia unde dormi la hosteluri, sau vizitezi tari “din lumea a 3-a”… Eu sfatuiesc pe oricine care crede ca exista tari de lumea a 3-a sa dea o fuga pana la bunica-mea la tara, in jud. Tulcea. Aia in Africa la bordeie cred ca sunt doar cu o generatie in urma fata de ce e pe la bunica-mea.

Sa calatoresti e ca si cum ai flirta, dar cu viata. E ca si cum ai spune, stii, mi-ar placea sa stau, dar trebuie sa plec Poate revin, un pic mai incolo, un pic mai matur, si un pic mai fermecator. Stii si tu ca de fapt, peste 20 de ani, vei fi mult mai dezamagit de lucrurile pe care NU le-ai facut, decat de cele pe care le-ai facut.

Tine si un jurnal, fa fotografii, pune-le pe blog eventual O sa uiti multe din lucrurile pe care le-ai vazut, placut, atins, simtit sau incercat. Dar va fi o experienta extraordinara sa te uiti peste amintiri, si sa-ti aduci aminte cat de bine si cat de altfel a fost.

PS: Si Krap, sa stii ca la 60 de ani, nu cred ca peste diploma de licenta la master o sa iti arunci tu privirile

Nu sunt un cititor avid de carti, dar am cateva care sunt cu adevarat de suflet. Sau mai degraba am cativa scriitori care sunt de suflet Pana la urma, si cartile sunt scrise tot de oameni. Si ele, cartile mele de suflet, m-au inspirat, m-au marcat intr-un fel sau altul, unele m-au amuzat, altele m-au lasat perplex, iar altele m-au uimit prin lumea pe care o aratau. Au existat si cele care m-au impresionat prin cum se folosea limbajul pentru a contura imagini si situatii. Si anume, intr-un mod magic Dar toate, fara nici o exceptie, mi-au placut pentru un motiv foarte simplu si concret: pentru ceea ce ma faceau sa vad. Pentru imaginile pe care mi le proiectam in capul ala sec Asta m-a facut sa concluzionez ca unele lucruri nu sunt pentru oamenii fara imaginatie. Daca tot ceea ce vezi sunt niste pagini cu litere insirate pe ele, probabil ca nu vei simti nimic citind o carte buna.

Nimic nu vine mura in gura, si mai presus de asta, orice vine mura in gura te implora sa nu il apreciezi. Asa ca, minimul de efort imaginativ este necesar indiferent de circumstanta. Cum ar fi atunci cand citesti o carte Sau cand vrei sa transmiti o idee. Putine lucruri functioneaza mai bine decat o analogie, o imagine, o aroma. La fel cum nimic nu functioneaza mai prost decat sa-i arunci omului direct pastila, si sa i-o tot repeti pana cand o retine mecanic, sau din scarba/plictiseala. Cred sincer ca memoria va retine mult mai usor si mai eficient o idee daca ea este comunicata intr-o maniera sinestetica. Mai precis, nu-i spune, arata-i! Nu trebuie neaparat inteles ca prin “arata-i” ma refer exclusiv la vizual. Oricare dintre cele 5 (6 la Chuck Norris. x2) simturi poate fi implicat, si de fapt, cu cat mai multe, cu atat mai bine. Una dintre zicalele englezesti foarte inspirate e “out of sight is out of mind”. Si la naiba, e foarte adevarata Daca refuzi sa mai vizualizezi, ai renuntat la acea idee.

La fel e si in viata Decat sa te chinui spunand oamenilor ce simti, ce crezi, ce vrei, mai bine arata-le. Surprinde oamenii. Gaseste o modalitate un pic mai originala prin care sa te exprimi. Cel putin la concluzia asta am ajuns io azi de dimineata

Hai v-am lasat, ca am si altele de scris!

N-am net. De fapt, n-am nici net si nici laptop. Imi mai lipsesc cateva lucruri pe care le-as considera extrem de importante dar voi lasa aprofundarile pentru un alt post. Dar cum spuneam, sunt la modul foarte propriu…..offline

O sa ma mai tina cateva zile, dupa care voi reveni la marea fratzie a inelelor numita internetu’. De o saptamana sunt shomer. Iar aceasta stare de fapt va mai dura inca o saptamana. E un moment oarescum neobisnuit, dar am alergat si am facut mai multe lucruri decat in perioada in care munceam. Tipic pt persoanele care sufera de sindromul nestatornicita cronica. Si poate si de impulsivita de tipul 2 (care-o fi tipul 1 nu ma intrebati, asa mi-a venit sa scriu).

Momente memorabile saptamana asta au tot fost. Chiar un pic mai multe decat ma asteptam M-am mutat si chiar am ajuns sa ma simt oarescum acasa… Am o problema reala cu ideea de spatiu locativ. Sunt foarte atasat de notiunea de “acasa” si schimbarile dese (sau de fapt, schimbarile punct) ma cam scot din zona de confort. Oricum, am cumparat juma’ de IKEA si am facut locsorul indeajuns de primitor cat sa ma simt bine.

Am primit vizita de la vecini. Sa-mi spuna ca ii deranjez cu cantatul tare si la ore indecente. Ma rog, scria si la ghena despre orele de liniste. Partea cu linistea era scrisa corect dar era inca un anunt, care suna ceva de genul “inchide-ti usa”. Le-o fi alunecat mana cand au scris. Bine, era scos la imprimanta, da’ mai conteaza? Asa, vecinilor le-am promis ca n-o sa mai fac. Sau le-am zis ca le dau bilete gratis la primul concert? Nu-mi mai amintesc sincer…

Miercuri am fost la schi la Sinaia. Io si cu Vlad, el cu placa, eu cu schioantzele. Ne-am dat de ne-au sarit capacele, am avut un pic de febra pe seara. Carnatii Q7 erau in continuare acolo. I-a remarcat si Vlad, care nu-mi citeste blogul, si nu era la curent cu oferta culinara. Ca si acompaniament, era un fel de muzica austriaca (de’aia cu femei in costume populare, si mustaciosi care canta prostii cu o-la-ri-o-la-ra) doar ca in varianta romaneasca. Nici daca m-as chinui nu as reusi sa reproduc bogatia de sunete si ritmuri, vocea suava, si imbecilitatile debitate de respectivii…..ahem…..artisti Ulterior a inceput si ceva care suna ingrijorator de asemanator cu o manea. Am plecat repede, ca ne lovise raul de altitudine. Emotiile prea puternice, etc.

Aseara, URMA. In Silver Church. Baietii sunt geniali, solistul are o voce de exceptie, versurile spun povesti, iar linia melodica este foarte originala. Chitari, saxofon, flaut, un timbru vocal remarcabil, si o sala tocmai potrivit de plina. Reteta a functionat, mai au un concert pe 8 februarie, in aceeasi locatie. Eu nu-l ratez, nici voi n-ar trebui daca sunteti curiosi sa aflati ca exista si formatii romanesti care chiar canta. Live. Si bine.

Ah, si inca ceva! Aladdin pleaca maine dimineata la Focsani Lucky git!

Poze aici.

And you can buy me with a coffee, ’cause I’m so cheap…

Motto: Daca s-ar crea casa fericirii, cea mai mare incapere ar fi sala de asteptare.

Unul dintre lucrurile pe care (cred ca) le-am invatat in ultima vreme este ca, daca merita sa te concentrezi pe ceva, alea sunt lucrurile pozitive din viata. Cu totii obisnuim sa ne focusam pe ceea ce NU functioneaza de obicei. Seful e nasol, prietena nu te baga in seama, amicii nu pot iesi la bere mai des, mancarea trimisa de mama de acasa nu e tocmai ce iti doreai tu, etc… Problema cu aceasta optica este ca iti canalizeaza toate energiile in directia unor lucruri inerent frustrante, foarte posibil greu de rezolvat. Si iti creezi singur o stare naspa, de om caruia i se ineaca toate corabiile. Not good.

Obisnuiam sa am acelasi gen de atitudine, sa ma consum pentru chestii care nu merg cum trebuie, sa fiu grabit, sa n-am rabdare si sa fac tot ce pot ca sa rezolv problemele cat mai repede (si prost, as putea adauga). Ei bine, nu a iesit exact asa cum mi-am dorit in 9 cazuri din 10, deoarece situatiile de acest gen au o dinamica complexa si nu se preteaza la rezolvari de azi pe maine, in multe cazuri nici macar nu se preteaza la vreo rezolvare, asa ca toata energia se duce pe pustiu! Dar na, cu varsta, incerci sa devii mai intelept, sau poate doar ca ajungi sa ai mai multa rabdare. N-am ajuns la acel punct, nu va panicati, dar oricum, am inteles ca este mult mai destept sa te focusezi pe ceea ce e bun in viata, si sa incerci sa mai treci cu vederea lucrurile usor frustrante, sau nerezolvate.

Am remarcat ca acest gen de atitudine se intalneste si la oameni aflati in fata unor situatii mult mai complexe, de exemplu negocieri la nivel inalt intre diverse entitati cu viziuni foarte diferite, dar care incearca sa ajunga la un numitor comun. Iar diferentele majore dintre mine si aceste persoane e ca oamenii astia au o responsabilitate enorma, iar problemele cu care se confrunta ei sunt chiar….PROBLEME, nu prostioare cum am io in ograda proprie. Dar intotdeauna intalnirile se termina cu declaratii comune, in care se expun punctele asupra carora s-a cazut de acord, desi nu se aflau neaparat pe agenda, sau poate ca altele erau subiectele cu adevarat de interes. Ai uneori senzatia ca oamenii bat campii, dar cred sincer ca exista o tehnica foarte inteligenta in toata aceasta sharada. Avand rabdare, promitand o noua intalnire la nivel inalt in 6 luni, exprimand inca o data disponibilitatea catre negociere si compromis, nu faci decat sa transmiti un mesaj simplu: “ok, n-am reusit sa rezolvam problema nici de data asta, dar e in regula, mai incercam si peste 6 luni”. Intre timp, nimeni nu pleaca frustrat si cu sentimentul ca lucrurile au mers prost. Dimpotriva, s-au gasit puncte comune si exista premisele unei rezolvari la un moment dat. S-a incercat si se va mai incerca.

Asa ca, note to self: las-o mai moale cu problemele si ia-o mai tare cu lucrurile care functioneaza. La urma urmelor, viata e prea scurta pentru a ne-o irosi fiind frustrati. Cu noi insine sau cu altii.

Si pentru ca mi-era dor azi dimineata de Marit Larsen, here it goes Foarte charming fata asta!

Ca de altfel in aproape orice alt moment din viata, lucrurile se combina in moduri dintre cele mai bizare. Dupa cum sugereaza si titlul. Aseara, dupa o discutie scurta cu un amic, am concluzionat ca “the weatherman” a fost prea crud cu noi anul asta, si daca tot a nins, e cazul sa profitam un pic, asa incat s-a organizat o tura ad-hoc de schi la Sinaia. Zis si facut, sunat sef, anuntat ca e groasa, si ca nu pot sa incep anul altfel decat pe partie (sigur asta l-a convins!) si ca na, nu am luat zile libere de sarbatori, stand de paza precum cainele la un loc de munca foarte vidat de continut, obtinut aprobare (sic!). Culcat pe la un 1 azi noapte, dupa discutii existentiale la o cana cu vin rosu si sec cu colega de apartament Andreea. Trezit azi la 7, cu greu. Pana la urma, la ora 8 ieseam din Bucuresti, si la 10 eram deja in cabina inspre cota 1400. A doua cabina ca sa fiu mai exact. Schiurile lui Popescu (the evil twin) au fost niste stifturi, legatura de la stangul sarind instant, drept pt care a trebuit sa mai inchirieze o pereche de sus. In fine, incepem sa ne dam si impreuna, zapada cam 20-25 cm, batuta cu ratracul, un -8 C civilizat, care tinea powderul uscat, si o zi foarte insorita si fara o adiere. Ce sa mai, geniale primele 5 coborari, pana au aparut “profesionistii” pregatiti sa rascheteze partia cu curu’, asa ca pietrele si pamantul au inceput sa iasa la vedere. Asta nu ne-a retinut sa ne distram pana la capat totusi

Acum urmeaza partea foarte simpatica. La telescaunul din Valea Dorului, a carui varsta l-ar face gelos si pe Buddha, zapada foarte afanata, abia te puteai deplasa pana sa te urci in scaun. Ii strig unuia dintre meseriasii de pe acolo, intrebandu-l daca au vreun plan secret de batatorire (macar partiala) a zapezii, care sa ne faca sa nu ne simtim prost ca sponsorizam lenea. Raspunsul nu s-a lasat asteptat. Omul, foarte nonsalant, imi spune: “Da, nu putem sa o batatorim pentru ca iarba e prea mare”. Banuiesc ca fenomenul luna albastra din noaptea de revelion a avut si el de-a face cu micile inconveniente care-l impiedicau sa asigure o buna functionare a acelei fosile de telescaun. Nevermind, sec l-am anuntat ca pur intamplator masina de tuns iarba a fost si ea inventata, de niste unii, probabil cercetatori americani, asa ca sa nu-si faca griji.

Mai tarziu, pe la vreo 13, am luat si anume masa la restaurantul de la cota 2000. Cu lautari, cu “eternul gica”, cantece de pahar, preturi scarbos de mari (n-am vazut nici un preparat sub 20 ron, multe erau pe la 30) si aproape fara alternative fara carne, lucru care cred ca m-a deranjat cel mai tare Pe oferta, stupoare! Exista o “oferta extraordinara”, si anume ceva chestii cu “carnati Q7″… Io le-am cerut o zacusca Logan, ca-s sarac si nu imi plac carnatii, da’ nu au fost amuzati de bancul meu de constantean. Too bad!

Seara, dupa ce-am ajuns acasa, am gasit pe mail oferta finala de la viitorul angajator, cu numere (satisfacatoare), semnaturi, date si promisiuni. Rugamintea era de a o semna si returna prin email, asa incat m-am gandit sa pun un mic status de “I do” pe diversele retele sociale. Maine o sa afle si (restul de) sefi de la birou cum ca “I do”, da’ prin alte parti. Sa fie intr-un ceas bun

Una peste alta, o prima zi de munca foarte palpitanta. Unde mai pui ca mi-a trecut si raceala, sunt ca nou! Now Breath.