“There are two means of refuge from the miseries of life: music and cats.”

Pe Gina am cunoscut-o pe cand lucram la Alcatel, acum 5 ani. Era mai sau iunie, si obisnuiam sa ma duc la inot langa patinoarul Floreasca. Eram mai mic si mai prost, si nu stiam sa merg cu bicicleta, in schimb iubeam mersul cu masina. De fapt, si inainte sa inveti sa alergi, inveti sa te tarai, ceea ce a functionat si in cazul meu. Acum stiu sa alerg, daca erati curiosi

Dar sa revin la Gina… Ma dusesem cu masina la bazin, inotasem, si cand am iesit, langa masina mea era Gina. Bine, pe atunci n-o chema in nici un fel, si nici nu eram chiar cei mai buni prieteni… Dar era Gina… Era foarte mica, si cu niste urechi mari mari ca un liliac. Si ochii erau mari, dar urechile ieseau clar mult mai tare in evidenta… Se incurcase intr-un tufis foarte stufos exact langa locul unde parcasem, si nu reusea sa mai iasa de acolo. Am zis sa-i dau o mana de ajutor, si a apreciat efortul meu. S-a asezat in fund si a inceput sa se curete de mizerie. Cu limba. Am crezut ca aia a fost si m-am indreptat spre masina. Atunci a inceput sa alerge spre mine, si sa ma strige. Nu mi-era foarte clar ce spune, nu vorbea pe niciuna dintre limbile pe care eu le stiam pe vremea aceea. M-am intors si am incercat sa leg un dialog. M-a lasat inclusiv sa pun mana pe ea, de la prima intalnire Culmea e ca si ea a dorit sa cimenteze contactul fizic, asa ca a inceput sa-mi foloseasca piciorul pe post de trunchi de copac, si sa-si exerseze manichiura foarte atent studiata. Nu a mai vrut in nici un chip sa-mi dea pace, si a continuat sa se tina dupa mine, vociferand. Cand am ajuns la masina, si am deschis usa, s-a suit delicat si s-a asezat cuminte pe locul din dreapta.

Nu mai avusesem de-a face cu astfel de fiinte pana atunci, asa ca am fost oarescum nehotarat cu privire la ce-ar trebui sa fac… Pe de o parte, nu aveam absolut nici o idee despre care sunt nevoile fiintelor mici si cu urechi mari, sau cum anume ne-am intelege. Nu stiam nici macar daca restul oamenilor din viata mea ar aprecia noua mea prietena. Dar cum situatia era fara iesire, mi-am luat inima in dinti si-am decis sa plec in 2, desi venisem singur.

Despre cum am mers impreuna la mall, cum ne-am facut intrarea in familie si cum am facut primul pishu pe langa, in episodul urmator.

Visam cu totii la o viata mai frumoasa, un job mai bun, sau o masina (mai noua). Asa cum spuneam in unul dintre posturile anterioare, uneori visam si la a trai intr-un loc mai bun, cu fiinte mai fericite, in mijlocul unui mediu mai curat, si poate si mai echitabil. Eu de exemplu visez la o lume cu 2% mai putine animale triste. Sau la un loc unde 2% dintre copiii institutionalizati sa fie mai fericiti.  Sau poate la o Romanie in care ursul brun sa fie cu 2% mai fericit. Tu poti visa la orice. La 2% mai putine victime in accidentele rutiere. O ingrijire paliativa pentru 2% mai multi oameni bolnavi de cancer in faza terminala. Sau poate visezi la 2% mai putini oameni ai strazii. Anul trecut cineva mi-a spus, atunci cand l-am indemnat sa redirectioneze cei 2%, ca prefera sa ii lase la stat, deoarece este criza si probabil statul are mai multa nevoie de ei. Eu nu cred asta, dar e bine de stiut ca daca nu vei face nimic, vei lasa statului cei 2%.Oricare ar fi visele tale, e foarte probabil ca 2% sa nu fie de ajuns pentru a le indeplini. De aceea ai nevoie de ceilalti 98% speranta. Mai sunt 5 zile in care inca mai poti redirectiona 2% din impozitul pe venitul realizat anul trecut, fara a implica nici un cost pentru tine.

Fart three times and get a wish.

“ – Mi-e foame… Da si mie un ban, sa-mi iau o paine!”

Cat de familiara este aceasta expresie pentru fiecare dintre noi? Cu indulgenta, as zice ca o aud cel putin o data pe saptamana. Poate mai des uneori. De la un copil amarat, zdrentaros si descult, sau poate de la o persoana in toata firea… Se mai intampla si de la un batran. De obicei totusi, batranii sunt mai putin intruzivi decat restul celor care  fac parte din categoria “un leu pentru o paine”. Mai degraba absenti, resemnati, stau undeva cerand acel leu prin atitudine si prezenta, mai mult decat verbal.

Bunul simt ne arata ca este greu sa ajungem bogati. In primul rand, sa fii bogat este o treaba foarte relativa. Aproape oricare dintre noi ar fi un mic nabab aproape oriunde in Africa. Pe de alta parte, o persoana din clasa de mijloc din Norvegia castiga similar unui top manager din Romania. Bogatia se raporteaza la imediata vecinatate. Bogatia e caracterizata de asemenea si de raritate. Nu mai esti considerat bogat daca sunt prea multi in aceeasi situatie materiala cu a ta. In acelasi fel, pentru unii oameni, sa fii bogat este intotdeauna 3 zerouri mai incolo, indiferent de balanta conturilor.

Pe scurt, e greu sa fii cu adevarat bogat. Dar cat de usor este sa fii sarac? Sau sa mori de foame? Sintagma “sa-mi iau o paine” are ea un substrat real? Sau Filantropica a pus punctul pe i? Realitatea este oarescum clara in aceasta privinta. Exista centre de persoane fara adapost, cantine sociale, rude, prieteni, locuri de munca cu ziua, activitati pe care o persoana cu un minim de bunavointa le poate desfasura pentru a castiga un ban. Nu te vei imbogati, cu siguranta, dar nu vei muri de foame in sensul propriu. Sintagma “mi-e foame, vreau bani de paine” este cea mai perversa minciuna, dar in acelasi timp si cea mai comuna.

Cu toate acestea continuam sa dam bani cersetorilor, copiilor cu animale in brate de la semafor, diversilor aurolaci din statii de metrou. Stim ca acei bani se duc fie pe alcool, fie pe tigari, fie pe droguri. Refuzam sa donam acea suma unui ONG care ar strange bani pentru o cauza oarescare, deoarece suspectam nesinceritatea in spatele oricarei persoane cu o legitimatie, pe de alta parte dam bani copilului descult si jegos de la semafor, care vine cu un animalut in brate.

Suntem o specie ilogica, impulsiva si irationala. Refuzam sa sustinem proiecte concrete cu oameni de bunacredinta in spate, dar aruncam cu nonsalanta si darnicie banii in situatii indiscutabil dubioase. Azi am avut din nou confirmarea acestei stari de fapt si m-am enervat indeajuns de tare incat sa scriu un post.

Prognoza zilei in nordul capitalei: 22 C, soare, vant slab.

Azi e prima zi pe anul asta cand am scos de la naftalina tzoacla si am venit cu ea la munca. Pot spune ca mi-a lipsit foarte mult senzatia, pentru ca, la naiba, au trecut aproape 5 luni de la ultimele tentative. Bine, am cativa prieteni mai curajosi care imi dadeau lectii despre cum te poti duce cu bicicleta la munca atunci cand sunt sub zero grade afara.

Am facut vreo 15-20 minute azi. Gandindu-ma ca oricum as fi facut 10 minute pe jos de la statia de 41, zic ca a fost rezonabil. Viteza medie pe bicicleta e cam de 16 km/h, deci in 20 de minute acoperi 5 km si ceva. Si cand te gandesti ca jumatate din toate plimbarile cu masina sunt pana in 5 km…

Arzi si ceva calorii in procesul de pedalare. Cam 5 pe minut, sa zicem. Asta inseamna ca la 30 minute de pedalat zilnic, se aduna vreo 150. Intr-o luna, e aproape jumatate de kil de shunca! Decat sa transpiri la sala de fitness pe langa tot felul de tatuati indopati cu prafuri de origine mai mult sau mai putin etnobotanica, mai bine omori burta prin parc in drum spre hORrACLE sau alte locuri de munca career oriented.

Plus ca e si foarte fain. Dupa 20 min de pedalat dimineata, abia ma trezesc si io ca lumea, sunt un pic transpirat, dar macar nu din cauza ultimului client frustrat care mi-a promis ca ma da in gat la shefu’ pentru ca in loc sa-l rezolv pe el, io stateam si o ardeam pe feisbuc sau alt site cu relevanta corporatista.

Asa, si revenind la ideea de ciclovara. A venit sezonu’, e timpul sa te gandesti ca daca nu dai burta aia jos in vreo 2 luni maxim (si pe urma nu te mentii la categoria “fara”), toate femeie alea misto de prin cluburile din Vama, si de pe plaja o sa-ti dea cu flit. O sa mori si de inima (rea, optional), pentru ca biciclitul te ajuta sa iti mentii muschiul sanatos, spre deosebire de statu’ in cur pe scaun si belitul ochilor in ecranul cu evolutia actiunilor firmei. In timp real.

Fa-ti un bine si vezi si tu cum e sa te dai prin parc la 8:30. Sau cum e sa ti se fure bicicleta! Deh, se intampla si d’astea. Nu te mai chinui sa mirosi aroma de Mina Petrila care pluteste in 41 sau in metrou. Fii ciclocool, vorba lu’ Popescu (un prieten de-al meu cam debusolat, dar cu o oarescare inspiratie din cand in cand).

“The world is a book, and those who don’t travel read only one page.”

Ma tot gandeam zilele astea cat de mult s-au schimbat lucrurile dupa ’89 incoace. Si cat de ignoranti sunt cei care urla sus si tare ca “era mai bine inainte”. Nu ma voi opri decat asupra unui singur aspect, si anume calatoritul. La mine in familie exista (inca!) o persoana care a mers cu avionul. O data, pe cand era mai tanara. Si anume bunica din partea mamei. Povestea era atat de faimoasa, impresionanta si intensa, incat ajunsese oarescum la statutul de legenda. Imi aduc aminte de o matusa care m-a intrebat la un moment dat, pe cand eram amandoi mai mici, daca bunica chiar a zburat cu avionul Eh, nu va imaginati ca a fost vreun zbor intercontinental. Nici macar nu a fost in concediu in spatiu, cum fac unii. A fost un zbor simplu, de la Targu Mures (parca!) la Constanta. Si toti stiam cat de nasol te simti cand treci prin golurile de aer (comparabile cu niste gauri negre, pe atunci!) de deasupra Dunarii. Si cum iti dau pungi de hartie pentru ocaziile mai din…..suflet venite

Eu nu-mi mai amintesc de cate ori am calatorit cu avionul. Nici macar de cate ori anul trecut, ar trebui sa pun mana si sa adun. Gata, am adunat, de 8 ori. 4 drumuri dus intors. Nici cate tari am vizitat de-a lungul vremii nu-mi pot aminti dintr-o data. Nu pentru ca ar fi atat de multe, ci pentru ca pur si simplu se intampla des, se intampla ieftin, si se intampla intr-un mod foarte natural. Banalizarea libertatii o face sa fie exact asta….banala. Nimeni nu-si mai doreste libertatea (de calatorie in acest caz) cand o are, i se pare ca “era mai bine inainte”. Nimeni nu-si doreste de fapt lucruri banale. Sau cel putin asa crede, pana cand acestea dispar de pe radar

E ciudat cat de repede judecam si cat de greu ne vine sa intelegem. Gasesti poze cu locatii exotice oriunde pe internet. Si povesti ale oamenilor care au devenit altii dupa ce au halaiduit creanga prin lume. Au ajuns sa aprecieze viata intr-un alt mod. Ai nostri se duc la all-inclusive. E un trend. Dar pentru orice trend, exista un trend in sens opus care merita luat in seama. Cred ca e important sa iti parasesti din cand in cand hotelul de 5*, piscina, jacuzzi-ul, mancarica prea din belsug si personalul prea zambitor si prea servil, si sa iti rasfeti simturile cu o aventura in lumea reala. Aia unde dormi la hosteluri, sau vizitezi tari “din lumea a 3-a”… Eu sfatuiesc pe oricine care crede ca exista tari de lumea a 3-a sa dea o fuga pana la bunica-mea la tara, in jud. Tulcea. Aia in Africa la bordeie cred ca sunt doar cu o generatie in urma fata de ce e pe la bunica-mea.

Sa calatoresti e ca si cum ai flirta, dar cu viata. E ca si cum ai spune, stii, mi-ar placea sa stau, dar trebuie sa plec Poate revin, un pic mai incolo, un pic mai matur, si un pic mai fermecator. Stii si tu ca de fapt, peste 20 de ani, vei fi mult mai dezamagit de lucrurile pe care NU le-ai facut, decat de cele pe care le-ai facut.

Tine si un jurnal, fa fotografii, pune-le pe blog eventual O sa uiti multe din lucrurile pe care le-ai vazut, placut, atins, simtit sau incercat. Dar va fi o experienta extraordinara sa te uiti peste amintiri, si sa-ti aduci aminte cat de bine si cat de altfel a fost.

PS: Si Krap, sa stii ca la 60 de ani, nu cred ca peste diploma de licenta la master o sa iti arunci tu privirile