Mers la Cheia week-endul trecut, dat pe coclauri, spart toate cele patru cauciucuri, mers cu tzoaclele la impins, vazut vreo 2 sherpi, mult gunoi, un lan de canepa, rontzait la canepa, visat frumos, impins si mai mult la tzoacle, ajuns in Cheia, baut bere la 2 lei halba, rece si buna, vazut ceva trasee de catzarat, adus aminte ca am uitat ceva ochelari la mama dracului, pozat haitele de popandai, plantele, gunoiul, masina, camioanele, etc.
Mers a doua zi la un magazin de bicle, vorbit cu baiatu’ de acolo, un “cool rider”, care ne-a explicat ca el nu si-a spart camera niciodata de cate ori a fost la cheia. Noi am scos in medie vreo 15 spini din fiecare cauciuc. Cumparat tot felul de dubiosenii inventate ca sa fure banii oamenilor. Mers a doua zi din nou la cheia, evident ca am gasit din nou tona de spini, dar porcariile se pare ca au functionat
“ – Mi-e foame… Da si mie un ban, sa-mi iau o paine!”
Cat de familiara este aceasta expresie pentru fiecare dintre noi? Cu indulgenta, as zice ca o aud cel putin o data pe saptamana. Poate mai des uneori. De la un copil amarat, zdrentaros si descult, sau poate de la o persoana in toata firea… Se mai intampla si de la un batran. De obicei totusi, batranii sunt mai putin intruzivi decat restul celor care fac parte din categoria “un leu pentru o paine”. Mai degraba absenti, resemnati, stau undeva cerand acel leu prin atitudine si prezenta, mai mult decat verbal.
Bunul simt ne arata ca este greu sa ajungem bogati. In primul rand, sa fii bogat este o treaba foarte relativa. Aproape oricare dintre noi ar fi un mic nabab aproape oriunde in Africa. Pe de alta parte, o persoana din clasa de mijloc din Norvegia castiga similar unui top manager din Romania. Bogatia se raporteaza la imediata vecinatate. Bogatia e caracterizata de asemenea si de raritate. Nu mai esti considerat bogat daca sunt prea multi in aceeasi situatie materiala cu a ta. In acelasi fel, pentru unii oameni, sa fii bogat este intotdeauna 3 zerouri mai incolo, indiferent de balanta conturilor.
Pe scurt, e greu sa fii cu adevarat bogat. Dar cat de usor este sa fii sarac? Sau sa mori de foame? Sintagma “sa-mi iau o paine” are ea un substrat real? Sau Filantropica a pus punctul pe i? Realitatea este oarescum clara in aceasta privinta. Exista centre de persoane fara adapost, cantine sociale, rude, prieteni, locuri de munca cu ziua, activitati pe care o persoana cu un minim de bunavointa le poate desfasura pentru a castiga un ban. Nu te vei imbogati, cu siguranta, dar nu vei muri de foame in sensul propriu. Sintagma “mi-e foame, vreau bani de paine” este cea mai perversa minciuna, dar in acelasi timp si cea mai comuna.
Cu toate acestea continuam sa dam bani cersetorilor, copiilor cu animale in brate de la semafor, diversilor aurolaci din statii de metrou. Stim ca acei bani se duc fie pe alcool, fie pe tigari, fie pe droguri. Refuzam sa donam acea suma unui ONG care ar strange bani pentru o cauza oarescare, deoarece suspectam nesinceritatea in spatele oricarei persoane cu o legitimatie, pe de alta parte dam bani copilului descult si jegos de la semafor, care vine cu un animalut in brate.
Suntem o specie ilogica, impulsiva si irationala. Refuzam sa sustinem proiecte concrete cu oameni de bunacredinta in spate, dar aruncam cu nonsalanta si darnicie banii in situatii indiscutabil dubioase. Azi am avut din nou confirmarea acestei stari de fapt si m-am enervat indeajuns de tare incat sa scriu un post.
Cum ar arata filmul vietii tale daca in fiecare zi ai filma cateva secunde definitorii si le-ai pune cap la cap pentru a contura o poveste?
Ar fi in drum spre, sau dinspre munca? Sau ar fi mai mult o colectie de scene rupte una de cealalta, complet amestecate si confuze?
Ar fi poate ceva riguros, elaborat, cu un precis scop final? Sau ar fi mai degraba o continua lupta impotriva neimplinirilor de ieri?
Ar fi asemanator cu un film despre un razboi oarecare, fara eroi si fara nemernici, dar cu multe victime? Sau poate ca ar fi o poveste romantica cu happy end?
Ar fi un film cu o distributie numeroasa si celebra la vremea ei? Sau poate ca ar fi o lunga lectie despre ce inseamna sa fii singur?
Poate c-ar fi o calatorie in lumea de dinafara? …. sau poate o ratacire in cea din interior?
Poate ca ar face mai mult sens daca l-ai privi in sens opus? Sau poate ca n-ar avea coerenta deloc?
Poate ca ar fi exact ca si Sweet November, un loc de unde scoti cate o fila din calendar si cate o persoana din viata ta pana ajungi la fila cu tine insuti? Si poate ca unele file s-ar rupe mai greu decat altele?
Poate c-ar arata ca o mare risipa? De viata, mai mult decat orice altceva? Sau poate ca ar fi o comedie neagra despre cum sa razi in fata inevitabilului?
Ar fi oare numai despre tine? Sau ar fi mai mult despre tine in viata celorlalti?
Ai simti ca este interminabil de plicticos? Sau ai sta cu sufletul la gura, desi stii deja care este sfarsitul, si ca nu exista un “va urma”?
Ar fi o sansa de a-ti cere iertare si de a da explicatii? Sau n-ar fi decat o palma peste fata?
Ai alege momentele de dinainte? Sau pe cele de dupa?
Ar fi o lectie despre supravietuire si umilinta? Ar fi un chin? Sau poate c-ar fi o poveste usoara si frivola, despre ce culoare are rochia si cate calorii are inghetata?
Ti-ai dori oare sa-l imparti si cu altii? Ai avea curajul sa organizezi o vizionare in grup si un afterparty?
S-ar incheia brusc si neasteptat sau dupa o lunga agonie? Sau poate ca povestea ar incepe cu adevarat doar dupa ce se termina?
N-am raspuns la niciuna dintre intrebarile de mai sus. Mi-as dori sa am, macar doar si numai pentru mine. Si totusi, n-am.
Asta e una dintre intrebarile pe care le-am primit azi, intr-un mod cel putin surprinzator, si cred ca persoana in chestiune chiar isi dorea un raspuns sincer. N-am putut sa-i distrug mitul si i-am confirmat zambind.
“Da, sunt… Dar cred ca ultima persoana care mi-a spus asta ai fost tot tu, si n-a trecut mult timp de atunci. Sunt sigur ca poti fii un pic mai creativa!”
Trageam si din ultima tzigara din pachet, in tot acest timp, si savuram racoarea de dupa o mica ploaie de la locatia corporatista unde ma vad nevoit sa-mi castig traiul.
Dar ce inseamna sa fii nebun? Sa fii usor nonconformist se pune? Cum ar fi sa iti propui sa faci lucruri (bine intentionate!) pe care in mod normal nu le-ai face… Poate inseamna sa te joci cu tine dupa reguli noi? Sa incerci lucruri simpatice in esenta, placute, lucruri care sa aduca un pic de frumos si in viata celorlalti.
Nebunia e ca o rafala de ploaie. Daca se nimereste in mijlocul toamnei, intre 2 zile innorate si friguroase, oamenii o injura de mama focului. Dar daca pica intr-o dupa-amiaza torida de vara, la sfarsitul unei saptamani caniculare, e o placere sa te duci si sa alergi putin prin ploaie.
“Tie nu-ti plac oamenii nebuni? … Nu, evident ca nu-ti plac, dar totusi te amuza, nu-i asa?”
Ca sa fii un pic nebun este necesar sa stii sa renunti. Si renuntarea in sine e o lectie de la care nu ar trebui sa lipseasca niciunul dintre noi… Sa renunti la orgoliu. “Fiind nebun paduri cutreierai…” Sa renunti la orgoliu pentru ca altfel iti va ingradi libertatea de a fi nebun. Te va face sa te opresti exact in momentul in care ar trebui sa alergi mai tare. Frica de ceilalti, de parerile lor si de tot ceea ce inseamna opinie publica te va impinge inspre a nu fi tu, ci a fi progenitura altora. O imagine pictata de alta mana … de multe alte maini de fapt.
“E interesant sa ai un nebun prin preajma. Lucruri surprinzatoare se pot intampla…”
Intrebarea care-ti vine in cap atunci cand incerci sa intelegi o situatie este “De ce?”. “De ce cantam noi oare acest cantec?” Totusi, atunci cand ai de-a face cu un nebun, toata povestea capata un nou sens. Nu ai nevoie de motive ascunse, scenarii de film sau intrigi de tot felul. La urma urmelor, sa fii nebun este un motiv in sine. Scuza aproape orice altceva, sau macar ofera o explicatie celorlalti.
“Data viitoare promite ca vei fi (si) tu nebuna, bine?”
Prognoza zilei in nordul capitalei: 22 C, soare, vant slab.
Azi e prima zi pe anul asta cand am scos de la naftalina tzoacla si am venit cu ea la munca. Pot spune ca mi-a lipsit foarte mult senzatia, pentru ca, la naiba, au trecut aproape 5 luni de la ultimele tentative. Bine, am cativa prieteni mai curajosi care imi dadeau lectii despre cum te poti duce cu bicicleta la munca atunci cand sunt sub zero grade afara.
Am facut vreo 15-20 minute azi. Gandindu-ma ca oricum as fi facut 10 minute pe jos de la statia de 41, zic ca a fost rezonabil. Viteza medie pe bicicleta e cam de 16 km/h, deci in 20 de minute acoperi 5 km si ceva. Si cand te gandesti ca jumatate din toate plimbarile cu masina sunt pana in 5 km…
Arzi si ceva calorii in procesul de pedalare. Cam 5 pe minut, sa zicem. Asta inseamna ca la 30 minute de pedalat zilnic, se aduna vreo 150. Intr-o luna, e aproape jumatate de kil de shunca! Decat sa transpiri la sala de fitness pe langa tot felul de tatuati indopati cu prafuri de origine mai mult sau mai putin etnobotanica, mai bine omori burta prin parc in drum spre hORrACLE sau alte locuri de munca career oriented.
Plus ca e si foarte fain. Dupa 20 min de pedalat dimineata, abia ma trezesc si io ca lumea, sunt un pic transpirat, dar macar nu din cauza ultimului client frustrat care mi-a promis ca ma da in gat la shefu’ pentru ca in loc sa-l rezolv pe el, io stateam si o ardeam pe feisbuc sau alt site cu relevanta corporatista.
Asa, si revenind la ideea de ciclovara. A venit sezonu’, e timpul sa te gandesti ca daca nu dai burta aia jos in vreo 2 luni maxim (si pe urma nu te mentii la categoria “fara”), toate femeie alea misto de prin cluburile din Vama, si de pe plaja o sa-ti dea cu flit. O sa mori si de inima (rea, optional), pentru ca biciclitul te ajuta sa iti mentii muschiul sanatos, spre deosebire de statu’ in cur pe scaun si belitul ochilor in ecranul cu evolutia actiunilor firmei. In timp real.
Fa-ti un bine si vezi si tu cum e sa te dai prin parc la 8:30. Sau cum e sa ti se fure bicicleta! Deh, se intampla si d’astea. Nu te mai chinui sa mirosi aroma de Mina Petrila care pluteste in 41 sau in metrou. Fii ciclocool, vorba lu’ Popescu (un prieten de-al meu cam debusolat, dar cu o oarescare inspiratie din cand in cand).
“The world is a book, and those who don’t travel read only one page.”
Ma tot gandeam zilele astea cat de mult s-au schimbat lucrurile dupa ’89 incoace. Si cat de ignoranti sunt cei care urla sus si tare ca “era mai bine inainte”. Nu ma voi opri decat asupra unui singur aspect, si anume calatoritul. La mine in familie exista (inca!) o persoana care a mers cu avionul. O data, pe cand era mai tanara. Si anume bunica din partea mamei. Povestea era atat de faimoasa, impresionanta si intensa, incat ajunsese oarescum la statutul de legenda. Imi aduc aminte de o matusa care m-a intrebat la un moment dat, pe cand eram amandoi mai mici, daca bunica chiar a zburat cu avionul Eh, nu va imaginati ca a fost vreun zbor intercontinental. Nici macar nu a fost in concediu in spatiu, cum fac unii. A fost un zbor simplu, de la Targu Mures (parca!) la Constanta. Si toti stiam cat de nasol te simti cand treci prin golurile de aer (comparabile cu niste gauri negre, pe atunci!) de deasupra Dunarii. Si cum iti dau pungi de hartie pentru ocaziile mai din…..suflet venite
Eu nu-mi mai amintesc de cate ori am calatorit cu avionul. Nici macar de cate ori anul trecut, ar trebui sa pun mana si sa adun. Gata, am adunat, de 8 ori. 4 drumuri dus intors. Nici cate tari am vizitat de-a lungul vremii nu-mi pot aminti dintr-o data. Nu pentru ca ar fi atat de multe, ci pentru ca pur si simplu se intampla des, se intampla ieftin, si se intampla intr-un mod foarte natural. Banalizarea libertatii o face sa fie exact asta….banala. Nimeni nu-si mai doreste libertatea (de calatorie in acest caz) cand o are, i se pare ca “era mai bine inainte”. Nimeni nu-si doreste de fapt lucruri banale. Sau cel putin asa crede, pana cand acestea dispar de pe radar
E ciudat cat de repede judecam si cat de greu ne vine sa intelegem. Gasesti poze cu locatii exotice oriunde pe internet. Si povesti ale oamenilor care au devenit altii dupa ce au halaiduit creanga prin lume. Au ajuns sa aprecieze viata intr-un alt mod. Ai nostri se duc la all-inclusive. E un trend. Dar pentru orice trend, exista un trend in sens opus care merita luat in seama. Cred ca e important sa iti parasesti din cand in cand hotelul de 5*, piscina, jacuzzi-ul, mancarica prea din belsug si personalul prea zambitor si prea servil, si sa iti rasfeti simturile cu o aventura in lumea reala. Aia unde dormi la hosteluri, sau vizitezi tari “din lumea a 3-a”… Eu sfatuiesc pe oricine care crede ca exista tari de lumea a 3-a sa dea o fuga pana la bunica-mea la tara, in jud. Tulcea. Aia in Africa la bordeie cred ca sunt doar cu o generatie in urma fata de ce e pe la bunica-mea.
Sa calatoresti e ca si cum ai flirta, dar cu viata. E ca si cum ai spune, stii, mi-ar placea sa stau, dar trebuie sa plec Poate revin, un pic mai incolo, un pic mai matur, si un pic mai fermecator. Stii si tu ca de fapt, peste 20 de ani, vei fi mult mai dezamagit de lucrurile pe care NU le-ai facut, decat de cele pe care le-ai facut.
Tine si un jurnal, fa fotografii, pune-le pe blog eventual O sa uiti multe din lucrurile pe care le-ai vazut, placut, atins, simtit sau incercat. Dar va fi o experienta extraordinara sa te uiti peste amintiri, si sa-ti aduci aminte cat de bine si cat de altfel a fost.
PS: Si Krap, sa stii ca la 60 de ani, nu cred ca peste diploma de licenta la master o sa iti arunci tu privirile
Am dat zilele trecute peste o situatie foarte interesanta, care merita expusa in cele ce urmeaza Sa presupunem ca ne aflam la un concurs TV. Ni se ofera sansa de a castiga o masina. Cum? Pai simplu, sunt 3 usi, in spatele uneia este masina. In spatele celorlalte 2 usi, nu e nimic Sau, ma rog, nimic din ceea ce v-ati putea voi dori Ei bine, tu (adica fericitul participant), alegi usa A. Prezentatorul iti deschide usa B, iti arata ca nu e nimic in spatele ei, si te intreaba daca iti pastrezi alegerea in continuare. Ei, ce faci? Ramai cu varianta A sau incerci varianta C?
Impulsul initial a fost sa-mi zic “bah, daca asta a deschis alta usa, inseamna ca io alesesem corect, si vrea sa ma deruteze, asa ca imi pastrez alegerea”. Dar statistic vorbind, cea mai buna alegere, cu o rata de succes de 66% este sa iti schimbi alegerea De ce? Exista un calcul probabilistic foarte complet bazat pe teorema lu’ unu, numit Bayes (nu e chiar atat de complicat pe cat suna, statisticienii astia se joaca cu fractii si procente in principiu, nimic foarte dramatic sau high tech. pretty basic stuff), dar exista si o explicatie mult mai de bun simt, si anume:
Initial, fiecare usa are o sansa de 33% (aproximativ) de a ascunde masina. Asa incat, orice usa ai alege, ai o sansa de 33% sa fi ales corect. Dupa ce prezentatorul iti arata ca in spatele uneia din celelalte 2 usi, nu e nimic, ai tinde sa crezi ca oricare usa ai alege-o, dintre cele 2 ramase, sansa de a gasi masina este egala (50%), dar nu este adevarat Ai ales usa A (33% sansa de a gasi masina). Usile B + C au o sansa de 66% sa ascunda masina. In momentul in care ti se arata ca in spatele usii B nu se afla nimic, asta inseamna ca usa C are cumulat o sansa de 66% sa ascunda masina. Deci, statistic, ai de 2 ori mai multe sanse sa gasesti masina, daca schimbi alegerea
Mai multe explicatii, grafice, referinte, poze, aberatii si nonsens aici.
Despre cum sa fii un roman adevarat. Despre cum sa faci din rahat bici, si sa mai si plezneasca. Despre cat de greu e sa ai o masina scumpa, si ce nasol e fara consumabile. Despre cum ar trebui sa faci tuturor o favoare si sa te excluzi din materialul genetic disponibil (apreciez traduceri mai bune, daca aveti idei!). Despre educatie, si mai ales despre absenta ei deplina. Despre fauna inconjuratoare si faptul ca Avatar ar fi putut fi filmat in Romania, si scenariul putea avea un less-than-happy-end.
Nu sunt un cititor avid de carti, dar am cateva care sunt cu adevarat de suflet. Sau mai degraba am cativa scriitori care sunt de suflet Pana la urma, si cartile sunt scrise tot de oameni. Si ele, cartile mele de suflet, m-au inspirat, m-au marcat intr-un fel sau altul, unele m-au amuzat, altele m-au lasat perplex, iar altele m-au uimit prin lumea pe care o aratau. Au existat si cele care m-au impresionat prin cum se folosea limbajul pentru a contura imagini si situatii. Si anume, intr-un mod magic Dar toate, fara nici o exceptie, mi-au placut pentru un motiv foarte simplu si concret: pentru ceea ce ma faceau sa vad. Pentru imaginile pe care mi le proiectam in capul ala sec Asta m-a facut sa concluzionez ca unele lucruri nu sunt pentru oamenii fara imaginatie. Daca tot ceea ce vezi sunt niste pagini cu litere insirate pe ele, probabil ca nu vei simti nimic citind o carte buna.
Nimic nu vine mura in gura, si mai presus de asta, orice vine mura in gura te implora sa nu il apreciezi. Asa ca, minimul de efort imaginativ este necesar indiferent de circumstanta. Cum ar fi atunci cand citesti o carte Sau cand vrei sa transmiti o idee. Putine lucruri functioneaza mai bine decat o analogie, o imagine, o aroma. La fel cum nimic nu functioneaza mai prost decat sa-i arunci omului direct pastila, si sa i-o tot repeti pana cand o retine mecanic, sau din scarba/plictiseala. Cred sincer ca memoria va retine mult mai usor si mai eficient o idee daca ea este comunicata intr-o maniera sinestetica. Mai precis, nu-i spune, arata-i! Nu trebuie neaparat inteles ca prin “arata-i” ma refer exclusiv la vizual. Oricare dintre cele 5 (6 la Chuck Norris. x2) simturi poate fi implicat, si de fapt, cu cat mai multe, cu atat mai bine. Una dintre zicalele englezesti foarte inspirate e “out of sight is out of mind”. Si la naiba, e foarte adevarata Daca refuzi sa mai vizualizezi, ai renuntat la acea idee.
La fel e si in viata Decat sa te chinui spunand oamenilor ce simti, ce crezi, ce vrei, mai bine arata-le. Surprinde oamenii. Gaseste o modalitate un pic mai originala prin care sa te exprimi. Cel putin la concluzia asta am ajuns io azi de dimineata
N-am net. De fapt, n-am nici net si nici laptop. Imi mai lipsesc cateva lucruri pe care le-as considera extrem de importante dar voi lasa aprofundarile pentru un alt post. Dar cum spuneam, sunt la modul foarte propriu…..offline
O sa ma mai tina cateva zile, dupa care voi reveni la marea fratzie a inelelor numita internetu’. De o saptamana sunt shomer. Iar aceasta stare de fapt va mai dura inca o saptamana. E un moment oarescum neobisnuit, dar am alergat si am facut mai multe lucruri decat in perioada in care munceam. Tipic pt persoanele care sufera de sindromul nestatornicita cronica. Si poate si de impulsivita de tipul 2 (care-o fi tipul 1 nu ma intrebati, asa mi-a venit sa scriu).
Momente memorabile saptamana asta au tot fost. Chiar un pic mai multe decat ma asteptam M-am mutat si chiar am ajuns sa ma simt oarescum acasa… Am o problema reala cu ideea de spatiu locativ. Sunt foarte atasat de notiunea de “acasa” si schimbarile dese (sau de fapt, schimbarile punct) ma cam scot din zona de confort. Oricum, am cumparat juma’ de IKEA si am facut locsorul indeajuns de primitor cat sa ma simt bine.
Am primit vizita de la vecini. Sa-mi spuna ca ii deranjez cu cantatul tare si la ore indecente. Ma rog, scria si la ghena despre orele de liniste. Partea cu linistea era scrisa corect dar era inca un anunt, care suna ceva de genul “inchide-ti usa”. Le-o fi alunecat mana cand au scris. Bine, era scos la imprimanta, da’ mai conteaza? Asa, vecinilor le-am promis ca n-o sa mai fac. Sau le-am zis ca le dau bilete gratis la primul concert? Nu-mi mai amintesc sincer…
Miercuri am fost la schi la Sinaia. Io si cu Vlad, el cu placa, eu cu schioantzele. Ne-am dat de ne-au sarit capacele, am avut un pic de febra pe seara. Carnatii Q7 erau in continuare acolo. I-a remarcat si Vlad, care nu-mi citeste blogul, si nu era la curent cu oferta culinara. Ca si acompaniament, era un fel de muzica austriaca (de’aia cu femei in costume populare, si mustaciosi care canta prostii cu o-la-ri-o-la-ra) doar ca in varianta romaneasca. Nici daca m-as chinui nu as reusi sa reproduc bogatia de sunete si ritmuri, vocea suava, si imbecilitatile debitate de respectivii…..ahem…..artisti Ulterior a inceput si ceva care suna ingrijorator de asemanator cu o manea. Am plecat repede, ca ne lovise raul de altitudine. Emotiile prea puternice, etc.
Aseara, URMA. In Silver Church. Baietii sunt geniali, solistul are o voce de exceptie, versurile spun povesti, iar linia melodica este foarte originala. Chitari, saxofon, flaut, un timbru vocal remarcabil, si o sala tocmai potrivit de plina. Reteta a functionat, mai au un concert pe 8 februarie, in aceeasi locatie. Eu nu-l ratez, nici voi n-ar trebui daca sunteti curiosi sa aflati ca exista si formatii romanesti care chiar canta. Live. Si bine.
Ah, si inca ceva! Aladdin pleaca maine dimineata la Focsani Lucky git!
Pentru orice intrebari, cereri, dorinte ascunse, aberatii, excesuri si zel, la care nu asteptati neaparat un raspuns, dati cu mailul la mircea [@] mirciulici [.] ro
