“It doesn’t have to be fun, to be fun” Mark Twain

Couple of days ago I decided to delete my Facebook account. That’s mostly because I was spending WAY too much time on that site and the value added is very close to nil. Having said that, I already (somehow) regret it, as I forgot about St Andrew, and I have more than a few friends named Andrei/Andreea. Ah well, I’ll see how it goes, and decide in a couple of days whether I reactivate it or just let it get deleted.

Apart from this, as I’m writing this post, I’m taking a break from bag packing. I’m leaving this afternoon for South America, for a month. First real holiday in a while. To be honest, it seems to me as if it’s a bit too short a period, but it’s not like I can get any more free days than I already did. Which is honestly a shame.

My first focus for this trip is Patagonia. I’m going for some 8 days in Torres del Paine with the tent, with the intention of doing the full Paine circuit. After that, there will be a few days spent in El Chalten and El Calafate. Highlights include glacier Perito Moreno, trekking in the Los Glaciares national park, taking some shots of Cerro Torre and Cerro Chalten, and generally enjoying the scenery.

I should be landing tomorrow morning in Buenos Aires and I’ll be posting some more once I get there. For now, as one of my friends told me, “Vaya con Dios”

“There are two means of refuge from the miseries of life: music and cats.”

Pe Gina am cunoscut-o pe cand lucram la Alcatel, acum 5 ani. Era mai sau iunie, si obisnuiam sa ma duc la inot langa patinoarul Floreasca. Eram mai mic si mai prost, si nu stiam sa merg cu bicicleta, in schimb iubeam mersul cu masina. De fapt, si inainte sa inveti sa alergi, inveti sa te tarai, ceea ce a functionat si in cazul meu. Acum stiu sa alerg, daca erati curiosi

Dar sa revin la Gina… Ma dusesem cu masina la bazin, inotasem, si cand am iesit, langa masina mea era Gina. Bine, pe atunci n-o chema in nici un fel, si nici nu eram chiar cei mai buni prieteni… Dar era Gina… Era foarte mica, si cu niste urechi mari mari ca un liliac. Si ochii erau mari, dar urechile ieseau clar mult mai tare in evidenta… Se incurcase intr-un tufis foarte stufos exact langa locul unde parcasem, si nu reusea sa mai iasa de acolo. Am zis sa-i dau o mana de ajutor, si a apreciat efortul meu. S-a asezat in fund si a inceput sa se curete de mizerie. Cu limba. Am crezut ca aia a fost si m-am indreptat spre masina. Atunci a inceput sa alerge spre mine, si sa ma strige. Nu mi-era foarte clar ce spune, nu vorbea pe niciuna dintre limbile pe care eu le stiam pe vremea aceea. M-am intors si am incercat sa leg un dialog. M-a lasat inclusiv sa pun mana pe ea, de la prima intalnire Culmea e ca si ea a dorit sa cimenteze contactul fizic, asa ca a inceput sa-mi foloseasca piciorul pe post de trunchi de copac, si sa-si exerseze manichiura foarte atent studiata. Nu a mai vrut in nici un chip sa-mi dea pace, si a continuat sa se tina dupa mine, vociferand. Cand am ajuns la masina, si am deschis usa, s-a suit delicat si s-a asezat cuminte pe locul din dreapta.

Nu mai avusesem de-a face cu astfel de fiinte pana atunci, asa ca am fost oarescum nehotarat cu privire la ce-ar trebui sa fac… Pe de o parte, nu aveam absolut nici o idee despre care sunt nevoile fiintelor mici si cu urechi mari, sau cum anume ne-am intelege. Nu stiam nici macar daca restul oamenilor din viata mea ar aprecia noua mea prietena. Dar cum situatia era fara iesire, mi-am luat inima in dinti si-am decis sa plec in 2, desi venisem singur.

Despre cum am mers impreuna la mall, cum ne-am facut intrarea in familie si cum am facut primul pishu pe langa, in episodul urmator.

Visam cu totii la o viata mai frumoasa, un job mai bun, sau o masina (mai noua). Asa cum spuneam in unul dintre posturile anterioare, uneori visam si la a trai intr-un loc mai bun, cu fiinte mai fericite, in mijlocul unui mediu mai curat, si poate si mai echitabil. Eu de exemplu visez la o lume cu 2% mai putine animale triste. Sau la un loc unde 2% dintre copiii institutionalizati sa fie mai fericiti.  Sau poate la o Romanie in care ursul brun sa fie cu 2% mai fericit. Tu poti visa la orice. La 2% mai putine victime in accidentele rutiere. O ingrijire paliativa pentru 2% mai multi oameni bolnavi de cancer in faza terminala. Sau poate visezi la 2% mai putini oameni ai strazii. Anul trecut cineva mi-a spus, atunci cand l-am indemnat sa redirectioneze cei 2%, ca prefera sa ii lase la stat, deoarece este criza si probabil statul are mai multa nevoie de ei. Eu nu cred asta, dar e bine de stiut ca daca nu vei face nimic, vei lasa statului cei 2%.Oricare ar fi visele tale, e foarte probabil ca 2% sa nu fie de ajuns pentru a le indeplini. De aceea ai nevoie de ceilalti 98% speranta. Mai sunt 5 zile in care inca mai poti redirectiona 2% din impozitul pe venitul realizat anul trecut, fara a implica nici un cost pentru tine.

Fart three times and get a wish.

Se spune ca dragostea dureaza trei ani. Cam cat liceul si mai putin chiar decat facultatea, si daca stau sa ma gandesc bine, cam cat da Nikon garantie produselor lor.

Sau tot atat cat ai stat tu la ultimul loc de munca. Trei ani, adica 63 de zile de concediu, in alte cuvinte 3 luni de facut orice altceva in afara de semnat condica. Sau de suportat idiotii cu care imparti biroul.

Suntem de 2 ani in criza economica, si fara dubii o sa-l prindem si pe-al treilea. Si se zvoneste cum ca Android o sa aiba grafica de PS3 in 3 ani.

Pe trei ani a semnat si Pitzi cu Craiova, ca sa-i dea cu tifla lu’ Gigi. Bine, tot isi gaseste parlitul ala ceva sclav sa-i inghita mizeriile. Din pacate.

Si, evident, peste trei ani vei fi independent, avand afacerea ta de succes, si o sa accelerezi masina cand iti vei vedea fostul sef pe trecerea de pietoni. Eventual te vei fi mutat si din bucuresti in vreun oras d’ala misto, gen Brasov, Cluj sau Sibiu.

Tot trei ani este si speranta medie de viata a unui caine sau a unei pisici pe strada. In acesti trei ani au timp sa se maturizeze, sa faca purici, sa-si ia suturi, sa tremure de frig si sa cerseasca de mancare, sa caute un adapost cand afara e furtuna, sa fuga de vecinii binevoitori, sa fie otraviti, calcati de masina sau impuscati de vreun roman d’ala de merge sa stranga gunoaiele de “let’s do it Romania”.

Ajuta iubirrrea sa dureze mai mult de trei ani.

Lacul de acumulare Vidraru este al treilea ca marime din tara. Mergi pe langa el atunci cand urci cu masina la Balea Lac dinspre Arges. Vreo 10 km. Este si cel mai adanc din tara. De fapt, e atat de adanc si de mare, incat pe partea cealalta a barajului se poate face bungee jumping.

Lacul de decantare de la Rosia Montana ar urma sa fie mai mare decat Vidraru. In el nu vor trai pesti sau alte animale. In 2000, lacul de decantare a cianurilor de la Baia Mare s-a rupt, provocand unul dintre cele mai mari dezastre ecologice. Sute de mii de tone de peste au murit, cianura a ajuns in Tisa si a distrus complet ecosistemul pe o lungime de sute de kilometri. Similar cu explozia unei bombe atomice deasupra unui oras. Este doar cel mai mare dintre multe alte accidente mai mult sau mai putin mediatizate, care au implicat cianuri si exploatari miniere. Efectele si poluarea sunt foarte prezente si astazi, desi exploatarea s-a inchis, intrand in faliment. Sursa. Evident, proprietarii erau straini. Investitori australieni, dupa cate se pare. Nu s-a realizat nici o asanare sau conservare a lacului de decantare nici pana in ziua de azi. Dezvoltare durabila, nu altceva. Bine, pentru ei, mai mult decat pentru noi.

Langa Rosia Montana se afla exploatarea de cupru de la Rosia Poieni. Exploatare detinuta de statul roman, adica de fiecare dintre noi. Finantata de fiecare dintre noi, deoarece nu a fost niciodata rentabila. Lacul de decantare a inghitit un sat intreg, impreuna cu valea in care se afla acesta. A mai ramas vizibila doar turla bisericii din localitate. Si cateva cruci din cimitirul satului, intr-o mare de noroi si steril. Doar 7 case mai erau locuite in 2009 din cele peste 1000. Lacul de decantare de la Rosia Poieni are doar un sfert din suprafata planificata pentru cel de la Rosia Montana. Imagini.

Exploatarea aurifera de la Rosia Montana se va intinde pe o durata de aproximativ 20 de ani. Estimativ, exista 224 tone de aur si 1600 tone de argint. Aurul valoreaza in jur de 7.15 miliarde euro, iar argintul inca 800 milioane euro pentru un total aproximativ de 8 miliarde euro. Statul romanesc va primi, conform site-ului RMGC, o suma de 1.8 miliarde dolari, echivalentul a 1.4 miliarde euro. Obtinuti pe intreaga durata de 20 de ani, deci in jur de 70 milioane de euro pe an, in medie. N-ar ajunge pentru a construi un kilometru de autostrada pe an. Dovada aici.

Intreg aurul extras de la Rosia Montana, dupa 20 de ani de macel ecologic, ar incapea intr-o singura camera. Cam asa.

We are so not going in the same direction…

“ – Mi-e foame… Da si mie un ban, sa-mi iau o paine!”

Cat de familiara este aceasta expresie pentru fiecare dintre noi? Cu indulgenta, as zice ca o aud cel putin o data pe saptamana. Poate mai des uneori. De la un copil amarat, zdrentaros si descult, sau poate de la o persoana in toata firea… Se mai intampla si de la un batran. De obicei totusi, batranii sunt mai putin intruzivi decat restul celor care  fac parte din categoria “un leu pentru o paine”. Mai degraba absenti, resemnati, stau undeva cerand acel leu prin atitudine si prezenta, mai mult decat verbal.

Bunul simt ne arata ca este greu sa ajungem bogati. In primul rand, sa fii bogat este o treaba foarte relativa. Aproape oricare dintre noi ar fi un mic nabab aproape oriunde in Africa. Pe de alta parte, o persoana din clasa de mijloc din Norvegia castiga similar unui top manager din Romania. Bogatia se raporteaza la imediata vecinatate. Bogatia e caracterizata de asemenea si de raritate. Nu mai esti considerat bogat daca sunt prea multi in aceeasi situatie materiala cu a ta. In acelasi fel, pentru unii oameni, sa fii bogat este intotdeauna 3 zerouri mai incolo, indiferent de balanta conturilor.

Pe scurt, e greu sa fii cu adevarat bogat. Dar cat de usor este sa fii sarac? Sau sa mori de foame? Sintagma “sa-mi iau o paine” are ea un substrat real? Sau Filantropica a pus punctul pe i? Realitatea este oarescum clara in aceasta privinta. Exista centre de persoane fara adapost, cantine sociale, rude, prieteni, locuri de munca cu ziua, activitati pe care o persoana cu un minim de bunavointa le poate desfasura pentru a castiga un ban. Nu te vei imbogati, cu siguranta, dar nu vei muri de foame in sensul propriu. Sintagma “mi-e foame, vreau bani de paine” este cea mai perversa minciuna, dar in acelasi timp si cea mai comuna.

Cu toate acestea continuam sa dam bani cersetorilor, copiilor cu animale in brate de la semafor, diversilor aurolaci din statii de metrou. Stim ca acei bani se duc fie pe alcool, fie pe tigari, fie pe droguri. Refuzam sa donam acea suma unui ONG care ar strange bani pentru o cauza oarescare, deoarece suspectam nesinceritatea in spatele oricarei persoane cu o legitimatie, pe de alta parte dam bani copilului descult si jegos de la semafor, care vine cu un animalut in brate.

Suntem o specie ilogica, impulsiva si irationala. Refuzam sa sustinem proiecte concrete cu oameni de bunacredinta in spate, dar aruncam cu nonsalanta si darnicie banii in situatii indiscutabil dubioase. Azi am avut din nou confirmarea acestei stari de fapt si m-am enervat indeajuns de tare incat sa scriu un post.