Motto:”Death is not the biggest fear we have; our biggest fear is taking the risk to be alive — the risk to be alive and express what we really are.”

Ieri a fost prima zi de munca pe noua plantatie. Are nume mai scurt, sau mai degraba un acronim mai scurt, si asta il face mai usor de retinut. Are mai putini oameni, si asta iar e de bine… Dar are oameni noi. E ciudat, nu prea sunt genul experimental, care adora schimbarile de ritm, de grup, de tabieturi. Urasc sa imi schimb drumul spre munca in fiecare dimineata, si sa nu stiu cand sa plec si cand voi ajunge. Urasc, si mi-e frica sa nu pot sa fiu eu insumi, si sa trebuiasca sa arat capitolul “supposed to be”. Ma streseaza si ma scoate din zona de confort, pe de alta parte, daca nu iesi din zona de confort nu vei reusi niciodata sa iti arati ce poti cu adevarat.

Asta m-a dus cu gandul la o situatie foarte comuna, pe care o incercam toti, indiferent de sex, varsta, pozitie sociala, sau incredere in sine. De cate ori nu am auzit de la alti oameni “imi pare rau, esti singur in toata situatia asta, sper sa fii destul de intelept incat sa iei decizia corecta”. Sau….”un singur om nu poate face nici o diferenta, asa ca ce sens are sa incerci?”. Ar mai fi si “bai, nu stiu, chiar nu stiu ce sa-ti spun…e foarte greu”. Exista momente cand te simti pierdut, si debusolat, si intr-o mare mocirla. Si iti doresti sa faci diferenta, si sa schimbi ceva, si ti-e frica. Vrei o confirmare, de la prieteni, de la ne-prieteni, de la oricine, si nu vine de nicaieri. Si singura certitudine e ca ti-e frica…

Suntem de cele mai multe ori impresionati de oamenii care par sa fi invins frica. Cei care sar cu parasuta, fac bungee jumping, sunt fotografi in zone de conflict. Persoane care au indrazneala si charisma sa vorbeasca in fata unei audiente de zeci si sute de oameni. Sau poate chiar mii. Oameni care iarta, oameni care infrunta prejudecati adanc inradacinate doar pentru propriile credinte, oameni care lupta impotriva cancerului si fac diferenta, oameni care salveaza animale, copii sau dovedesc ca nimic nu este de neinvins si de neschimbat.

De ce oare suntem atat de inspirati de astfel de acte? Ce anume din ceea ce fac, sau nu fac, ne face sa ne simtim emotionati, mici, si sa ne dorim sa fim macar un pic ca ei? Eu cred ca acolo, undeva, bine ascuns, suntem ei. Cred ca avem aceleasi caracteristici, si ca suntem in acelasi fel foarte umani. Intr-un fel pe care unii l-ar numi divin. Ne dorim sa facem diferenta, si ne dorim sa fim un pic mai buni si un pic mai altfel decat cei de langa noi, dar ne este frica. De esec, de opiniile din jurul nostru, de prejudecati, de faptul ca nu vom putea duce la bun sfarsit ce am inceput, de noi.

E greu sa ne infrangem toata frica pe care o simtim, in nenumarate momente. Poate ca de fapt nici nu va disparea vreodata, si cred sincer ca asta e varianta cea mai probabila. Dar e important sa avem curaj. Sa incercam si alte lucruri, si cu alti oameni, pentru a reusi sa ne croim o poveste proprie. Lumea in care traim nu are nevoie de clisee, ci de povesti originale. E nevoie si de povestea ta pentru ca poza sa fie completa si inspirationala

Nu am reusit sa ajung la acel moment in care sa-mi ignor complet frica si angoasele si frustrarile si prejudecatile. Dar stiu ca trebuie, si uneori, ca acum de exemplu, sunt fortat s-o fac. Iar unele rezultate pot fi surprinzatoare. Voua cat de frica va este?

Postul asta este despre noi.

Despre cum sa fii un roman adevarat.  Despre cum sa faci din rahat bici, si sa mai si plezneasca. Despre cat de greu e sa ai o masina scumpa, si ce nasol e fara consumabile. Despre cum ar trebui sa faci tuturor o favoare si sa te excluzi din materialul genetic disponibil (apreciez traduceri mai bune, daca aveti idei!).  Despre educatie, si mai ales despre absenta ei deplina. Despre fauna inconjuratoare si faptul ca Avatar ar fi putut fi filmat in Romania, si scenariul putea avea un less-than-happy-end.

Romania. Simply surprising.

Trecuse prea mult timp de la ultimul post cu trafic de animale, asa ca m-am simtit nevoit sa corectez situatia. O fosta colega foarte simpatica si binevoitoare a gasit un catelus, corcitura de schnautzer cu caniche, foarte simpatic de felul lui, botezat provizoriu Picu. Cine are deja, sa dea mai departe, cine n-are, sa-si ia

Detalii si poze, aici.

Al doilea nevoias este John. Zis si Gonzales. Neavand foarte mult succes in viata, fiind decat copil nevoias, a zis sa faca si el scoala sa fie mare, mumos si deshtept. A tras el ce-a tras, a iesit pe un onorabil loc 3 din 4 la ceva concurs, a dat cu 5-u’ cat a incaput, acum mai are nevoie de inca unul. Inca un 5 adica. Pentru opera de capatai, care abia asteapta sa fie inramata pe undeva prin sala de sedinte de la fabrica in care isi fute zilele saracul John. Pentru aceasta are nevoie de un mic ajutor. Si-a tras un sondaj, si ne roaga sa-l completam. Daca aveti 5 minute din viata, si nu va derajeaza sa le dati de pomana pentru un biet suflet din Rosiorii de Vede, detaliile sunt aici.

Update: Cainele si-a regasit stapana. Si Gonzales NU vrea 5 si NU e din Rosiori. Decat atat pe moment.

Nu sunt un cititor avid de carti, dar am cateva care sunt cu adevarat de suflet. Sau mai degraba am cativa scriitori care sunt de suflet Pana la urma, si cartile sunt scrise tot de oameni. Si ele, cartile mele de suflet, m-au inspirat, m-au marcat intr-un fel sau altul, unele m-au amuzat, altele m-au lasat perplex, iar altele m-au uimit prin lumea pe care o aratau. Au existat si cele care m-au impresionat prin cum se folosea limbajul pentru a contura imagini si situatii. Si anume, intr-un mod magic Dar toate, fara nici o exceptie, mi-au placut pentru un motiv foarte simplu si concret: pentru ceea ce ma faceau sa vad. Pentru imaginile pe care mi le proiectam in capul ala sec Asta m-a facut sa concluzionez ca unele lucruri nu sunt pentru oamenii fara imaginatie. Daca tot ceea ce vezi sunt niste pagini cu litere insirate pe ele, probabil ca nu vei simti nimic citind o carte buna.

Nimic nu vine mura in gura, si mai presus de asta, orice vine mura in gura te implora sa nu il apreciezi. Asa ca, minimul de efort imaginativ este necesar indiferent de circumstanta. Cum ar fi atunci cand citesti o carte Sau cand vrei sa transmiti o idee. Putine lucruri functioneaza mai bine decat o analogie, o imagine, o aroma. La fel cum nimic nu functioneaza mai prost decat sa-i arunci omului direct pastila, si sa i-o tot repeti pana cand o retine mecanic, sau din scarba/plictiseala. Cred sincer ca memoria va retine mult mai usor si mai eficient o idee daca ea este comunicata intr-o maniera sinestetica. Mai precis, nu-i spune, arata-i! Nu trebuie neaparat inteles ca prin “arata-i” ma refer exclusiv la vizual. Oricare dintre cele 5 (6 la Chuck Norris. x2) simturi poate fi implicat, si de fapt, cu cat mai multe, cu atat mai bine. Una dintre zicalele englezesti foarte inspirate e “out of sight is out of mind”. Si la naiba, e foarte adevarata Daca refuzi sa mai vizualizezi, ai renuntat la acea idee.

La fel e si in viata Decat sa te chinui spunand oamenilor ce simti, ce crezi, ce vrei, mai bine arata-le. Surprinde oamenii. Gaseste o modalitate un pic mai originala prin care sa te exprimi. Cel putin la concluzia asta am ajuns io azi de dimineata

Hai v-am lasat, ca am si altele de scris!

N-am net. De fapt, n-am nici net si nici laptop. Imi mai lipsesc cateva lucruri pe care le-as considera extrem de importante dar voi lasa aprofundarile pentru un alt post. Dar cum spuneam, sunt la modul foarte propriu…..offline

O sa ma mai tina cateva zile, dupa care voi reveni la marea fratzie a inelelor numita internetu’. De o saptamana sunt shomer. Iar aceasta stare de fapt va mai dura inca o saptamana. E un moment oarescum neobisnuit, dar am alergat si am facut mai multe lucruri decat in perioada in care munceam. Tipic pt persoanele care sufera de sindromul nestatornicita cronica. Si poate si de impulsivita de tipul 2 (care-o fi tipul 1 nu ma intrebati, asa mi-a venit sa scriu).

Momente memorabile saptamana asta au tot fost. Chiar un pic mai multe decat ma asteptam M-am mutat si chiar am ajuns sa ma simt oarescum acasa… Am o problema reala cu ideea de spatiu locativ. Sunt foarte atasat de notiunea de “acasa” si schimbarile dese (sau de fapt, schimbarile punct) ma cam scot din zona de confort. Oricum, am cumparat juma’ de IKEA si am facut locsorul indeajuns de primitor cat sa ma simt bine.

Am primit vizita de la vecini. Sa-mi spuna ca ii deranjez cu cantatul tare si la ore indecente. Ma rog, scria si la ghena despre orele de liniste. Partea cu linistea era scrisa corect dar era inca un anunt, care suna ceva de genul “inchide-ti usa”. Le-o fi alunecat mana cand au scris. Bine, era scos la imprimanta, da’ mai conteaza? Asa, vecinilor le-am promis ca n-o sa mai fac. Sau le-am zis ca le dau bilete gratis la primul concert? Nu-mi mai amintesc sincer…

Miercuri am fost la schi la Sinaia. Io si cu Vlad, el cu placa, eu cu schioantzele. Ne-am dat de ne-au sarit capacele, am avut un pic de febra pe seara. Carnatii Q7 erau in continuare acolo. I-a remarcat si Vlad, care nu-mi citeste blogul, si nu era la curent cu oferta culinara. Ca si acompaniament, era un fel de muzica austriaca (de’aia cu femei in costume populare, si mustaciosi care canta prostii cu o-la-ri-o-la-ra) doar ca in varianta romaneasca. Nici daca m-as chinui nu as reusi sa reproduc bogatia de sunete si ritmuri, vocea suava, si imbecilitatile debitate de respectivii…..ahem…..artisti Ulterior a inceput si ceva care suna ingrijorator de asemanator cu o manea. Am plecat repede, ca ne lovise raul de altitudine. Emotiile prea puternice, etc.

Aseara, URMA. In Silver Church. Baietii sunt geniali, solistul are o voce de exceptie, versurile spun povesti, iar linia melodica este foarte originala. Chitari, saxofon, flaut, un timbru vocal remarcabil, si o sala tocmai potrivit de plina. Reteta a functionat, mai au un concert pe 8 februarie, in aceeasi locatie. Eu nu-l ratez, nici voi n-ar trebui daca sunteti curiosi sa aflati ca exista si formatii romanesti care chiar canta. Live. Si bine.

Ah, si inca ceva! Aladdin pleaca maine dimineata la Focsani Lucky git!

Poze aici.

And you can buy me with a coffee, ’cause I’m so cheap…

Motto: “Vom trai si vom fi liberi” by Bradut

Dupa cum s-au desfasurat ostilitatile zilele acestea, as putea scrie un mic tratat stiintific despre titlu. “How to fuck it up … and more!” Ar fi best seller, poate l-ar si traduce astia, ca nah……nici Coelho nu e chiar miez, da’ cu un clisheu-doua, se intampla sa mai vina si primavara.

Deci, cel mai important lucru pe care-l poti face initial e sa lasi o impresie buna, de om sanatos, fara dubioshenii sau alte probleme d’astea demne de quizz-uri de Facebook. Urmatorul “cel mai important” lucru e sa nu o comiti in vreun fel complet trist. Cum s-ar zice, reteta e foarte banala. Se ia o parte autocontrol, si o parte sanatate mintala (macar mimata, orgasm style), si ar trebui sa satisfaca exigentele unei prime impresii decente, daca nu pozitive (adica, daca esti urat sau plictisitor, oricum o sa-ti dea cu flit, ca n-are nimeni chef sa-ti sponsorizeze operatiile estetice, iar cand e vb de absenta umorului, poate doar transplantul inca neinventat de creier sa mai salveze ceva…). Deci, da, am mintit. Pe langa (impresia de) sanatate mintala, tb sa fii si cat de cat amuzant (the more the merrier), si aproximativ prezentabil. Daca te iei la intrecere cu Mircea Radu la look si la glume, poti sa si atentezi la targetul lui. Peste 40 (ani), peste 80 (kile), sub 100 (IQ). Nu intra chiar in marja ta normala de 90-60-90, da’ o picatura de diferit n-o sa-ti faca rau…

Dar in afara de toate astea, mai apare si factorul ics. Ca in ics files, unde totul era explicat la sfarsit cu o concentratie anosta de 2 omuleti verzi pe metru cub. Factoru’ la care ma refer este impulsivitatea, aka “the mother of all fuckups”. Cum ar fi, te mananca sa mai faci sau sa mai zici una-alta … bam! un deget… Si asta fara dobanda Mie mi se mai intampla uneori sa fiu extrem de impulsiv. N-am rabdare, n-am minte, n-am nici macar tact, si ca atare, mi-o fur cu varf si indesat. Nu ma apuc sa va desenez cam care ar fi ideile mele proaste, in sustinerea celor de mai sus, pentru ca prietenii stiu de ce

Unul dintre lucrurile de care trebuie sa tinem seama e ca timpul se scurge diferit pentru fiecare dintre noi. Am remarcat de foarte multe ori ca exista oameni care muncesc exact cat muncesc si eu, dar nu au timp de nimic! Ca se intampla sa ma enervez ca nu primesc un raspuns dupa 1-2 zile, ceea ce mi se poate parea o eternitate, dar de cealalta parte abia daca a trecut o clipa. E ciudat, dar cred ca ar trebui inventat un instrument de masurat timpul, a carui viteza de masurare sa poata fi reglata pentru fiecare persoana in parte… Pe mine sigur m-ar ajuta foarte mult.

Acum, ca am dat o tura prin sacul propriu cu “calitati irezistibile”, ma duc sa ma culc. Cred c-am inceput sa scriu acest post cu intentia de a prezenta niste fapte mai concrete, dar recitindu-l acum imi dau seama ca am renuntat in mare parte. Poate alta data, intr-o viata mai zen, si cu mai multa inghetata de vanilie.

Ce s-o mai lungim, iar exista un motanel de dat. I-am zis Aladdin, si aici gasiti niste poze cu el.

Daca stiti doritori, dati-le un semn. Vaccinare, deparazitare, castrare, etc asigurate de subsemnatul.

Motto: Daca s-ar crea casa fericirii, cea mai mare incapere ar fi sala de asteptare.

Unul dintre lucrurile pe care (cred ca) le-am invatat in ultima vreme este ca, daca merita sa te concentrezi pe ceva, alea sunt lucrurile pozitive din viata. Cu totii obisnuim sa ne focusam pe ceea ce NU functioneaza de obicei. Seful e nasol, prietena nu te baga in seama, amicii nu pot iesi la bere mai des, mancarea trimisa de mama de acasa nu e tocmai ce iti doreai tu, etc… Problema cu aceasta optica este ca iti canalizeaza toate energiile in directia unor lucruri inerent frustrante, foarte posibil greu de rezolvat. Si iti creezi singur o stare naspa, de om caruia i se ineaca toate corabiile. Not good.

Obisnuiam sa am acelasi gen de atitudine, sa ma consum pentru chestii care nu merg cum trebuie, sa fiu grabit, sa n-am rabdare si sa fac tot ce pot ca sa rezolv problemele cat mai repede (si prost, as putea adauga). Ei bine, nu a iesit exact asa cum mi-am dorit in 9 cazuri din 10, deoarece situatiile de acest gen au o dinamica complexa si nu se preteaza la rezolvari de azi pe maine, in multe cazuri nici macar nu se preteaza la vreo rezolvare, asa ca toata energia se duce pe pustiu! Dar na, cu varsta, incerci sa devii mai intelept, sau poate doar ca ajungi sa ai mai multa rabdare. N-am ajuns la acel punct, nu va panicati, dar oricum, am inteles ca este mult mai destept sa te focusezi pe ceea ce e bun in viata, si sa incerci sa mai treci cu vederea lucrurile usor frustrante, sau nerezolvate.

Am remarcat ca acest gen de atitudine se intalneste si la oameni aflati in fata unor situatii mult mai complexe, de exemplu negocieri la nivel inalt intre diverse entitati cu viziuni foarte diferite, dar care incearca sa ajunga la un numitor comun. Iar diferentele majore dintre mine si aceste persoane e ca oamenii astia au o responsabilitate enorma, iar problemele cu care se confrunta ei sunt chiar….PROBLEME, nu prostioare cum am io in ograda proprie. Dar intotdeauna intalnirile se termina cu declaratii comune, in care se expun punctele asupra carora s-a cazut de acord, desi nu se aflau neaparat pe agenda, sau poate ca altele erau subiectele cu adevarat de interes. Ai uneori senzatia ca oamenii bat campii, dar cred sincer ca exista o tehnica foarte inteligenta in toata aceasta sharada. Avand rabdare, promitand o noua intalnire la nivel inalt in 6 luni, exprimand inca o data disponibilitatea catre negociere si compromis, nu faci decat sa transmiti un mesaj simplu: “ok, n-am reusit sa rezolvam problema nici de data asta, dar e in regula, mai incercam si peste 6 luni”. Intre timp, nimeni nu pleaca frustrat si cu sentimentul ca lucrurile au mers prost. Dimpotriva, s-au gasit puncte comune si exista premisele unei rezolvari la un moment dat. S-a incercat si se va mai incerca.

Asa ca, note to self: las-o mai moale cu problemele si ia-o mai tare cu lucrurile care functioneaza. La urma urmelor, viata e prea scurta pentru a ne-o irosi fiind frustrati. Cu noi insine sau cu altii.

Si pentru ca mi-era dor azi dimineata de Marit Larsen, here it goes Foarte charming fata asta!

Ca de altfel in aproape orice alt moment din viata, lucrurile se combina in moduri dintre cele mai bizare. Dupa cum sugereaza si titlul. Aseara, dupa o discutie scurta cu un amic, am concluzionat ca “the weatherman” a fost prea crud cu noi anul asta, si daca tot a nins, e cazul sa profitam un pic, asa incat s-a organizat o tura ad-hoc de schi la Sinaia. Zis si facut, sunat sef, anuntat ca e groasa, si ca nu pot sa incep anul altfel decat pe partie (sigur asta l-a convins!) si ca na, nu am luat zile libere de sarbatori, stand de paza precum cainele la un loc de munca foarte vidat de continut, obtinut aprobare (sic!). Culcat pe la un 1 azi noapte, dupa discutii existentiale la o cana cu vin rosu si sec cu colega de apartament Andreea. Trezit azi la 7, cu greu. Pana la urma, la ora 8 ieseam din Bucuresti, si la 10 eram deja in cabina inspre cota 1400. A doua cabina ca sa fiu mai exact. Schiurile lui Popescu (the evil twin) au fost niste stifturi, legatura de la stangul sarind instant, drept pt care a trebuit sa mai inchirieze o pereche de sus. In fine, incepem sa ne dam si impreuna, zapada cam 20-25 cm, batuta cu ratracul, un -8 C civilizat, care tinea powderul uscat, si o zi foarte insorita si fara o adiere. Ce sa mai, geniale primele 5 coborari, pana au aparut “profesionistii” pregatiti sa rascheteze partia cu curu’, asa ca pietrele si pamantul au inceput sa iasa la vedere. Asta nu ne-a retinut sa ne distram pana la capat totusi

Acum urmeaza partea foarte simpatica. La telescaunul din Valea Dorului, a carui varsta l-ar face gelos si pe Buddha, zapada foarte afanata, abia te puteai deplasa pana sa te urci in scaun. Ii strig unuia dintre meseriasii de pe acolo, intrebandu-l daca au vreun plan secret de batatorire (macar partiala) a zapezii, care sa ne faca sa nu ne simtim prost ca sponsorizam lenea. Raspunsul nu s-a lasat asteptat. Omul, foarte nonsalant, imi spune: “Da, nu putem sa o batatorim pentru ca iarba e prea mare”. Banuiesc ca fenomenul luna albastra din noaptea de revelion a avut si el de-a face cu micile inconveniente care-l impiedicau sa asigure o buna functionare a acelei fosile de telescaun. Nevermind, sec l-am anuntat ca pur intamplator masina de tuns iarba a fost si ea inventata, de niste unii, probabil cercetatori americani, asa ca sa nu-si faca griji.

Mai tarziu, pe la vreo 13, am luat si anume masa la restaurantul de la cota 2000. Cu lautari, cu “eternul gica”, cantece de pahar, preturi scarbos de mari (n-am vazut nici un preparat sub 20 ron, multe erau pe la 30) si aproape fara alternative fara carne, lucru care cred ca m-a deranjat cel mai tare Pe oferta, stupoare! Exista o “oferta extraordinara”, si anume ceva chestii cu “carnati Q7″… Io le-am cerut o zacusca Logan, ca-s sarac si nu imi plac carnatii, da’ nu au fost amuzati de bancul meu de constantean. Too bad!

Seara, dupa ce-am ajuns acasa, am gasit pe mail oferta finala de la viitorul angajator, cu numere (satisfacatoare), semnaturi, date si promisiuni. Rugamintea era de a o semna si returna prin email, asa incat m-am gandit sa pun un mic status de “I do” pe diversele retele sociale. Maine o sa afle si (restul de) sefi de la birou cum ca “I do”, da’ prin alte parti. Sa fie intr-un ceas bun

Una peste alta, o prima zi de munca foarte palpitanta. Unde mai pui ca mi-a trecut si raceala, sunt ca nou! Now Breath.

Ma plangeam ieri pe facebook cum ca m-am saturat de mesajele de felicitare impersonale. Sunt un sport national de sarbatori, asta e clar! Ei bine, cred ca de fapt nu aveam dreptate, sau mai bine zis, nu exprimasem exact ceea ce ma deranja. Pentru ca, desi am primit vreo cateva mesaje (inspre 20 estimez), putine la numar (sub un sfert) au fost la modul sincer complet impersonale. Genul ala, write it once, send to many. Si semnat la sfarsit cu adaptari ale numelui persoanei folosind litere de genul “y”, “k”, si alte d’astea. Sau cu vesnica semnatura de cuplu, “el&ea va ureaza sa aveti un bla bla bla”. Revenind, spuneam ca foarte putine au fost impersonale, deci de fapt nu asta ma deranja. Ci faptul ca privesc sms-ul trimis de sarbatori ca fiind cea mai proasta modalitate de a incerca sa te faci remarcat, sau de a incerca sa arati ca-ti pasa, si ca ai cele mai bune si nobile intentii. Adica…..na, cat de magulitor poate fi atunci cand, citind mesajul pe care tocmai l-ai primit, iti dai seama ca omul ala l-a mai trimis la inca nspe oameni, fara sa se gandeasca prea mult. Probabil ca nici macar nu l-a scris el. L-o fi gasit prin arhiva de anul trecut, sau l-o fi primit de la cineva mai inspirat sau mai iubit de altii si s-a gandit sa “spread the magic”. Imi aduce aminte de o perioada din viata mea cand eram la un stagiu prin Londra, si tineam legatura cu diversi prieteni si prietene care vroiau sa afle cat mai multe detalii despre viata mea si despre, evident, Londra! Si eu le povesteam cu lux de amanunte! Pana cand doua persoane dragi mie s-au prins ca, well……eu dadeam intr-un mare fel copy/paste la mailuri, pentru ca na, povestea era cam aceeasi si mi-era lene sa fac rephrasing daca oricum tot dracul ala il ziceam. Si asa au ajuns Sim si cu Sanzi sa ma ia la suturi pt metode subversive de comunicare Daca as fi avut pe atunci blogu’, lucrurile ar fi fost mult mai simple
Asa, deci ce mesaje am primit de sarbatori? Asta ca sa va fac gelosi, ca deh, erau personalizate

- unii mi-au urat sa am grija de mine si sa ne vedem mai des pe partii si pe munte. Se aproba!
- altii m-au pupat pe frunce. Deh, ce ti-e si cu ardelenii wannabe
- gonzales a fost original. Mesajul lui e cam asa: “Muie ma’, asa, de anu’ nou!” Inca nu sunt 100% ca nu e de fapt spam pt prieteni ca sa ii amuze, dar a fost macar scris de el Si alex, sa stii ca mergea si un “baietzica” pe acolo pe undeva prin text Tii minte pt la anu’
- un alt mesaj de corazon a fost scurt si la obiect. “LMA to u too!” Sa fie
- si asa….mai departe. ca deja intram in sectorul ala, unde personalizarea mesajelor e un efort mult prea mare.

Ca si concluzie, nu ca s-ar putea trage una din toate aberatiile mele de mai sus, sustin renuntarea la mesaje de sarbatori. Sau daca nu te simti in stare sa nu-i mai scrii colegului de facultate cu care n-ai mai vorbit de ani de zile, si al carui nr de telefon nici macar nu stii dc mai e de actualitate, macar fa-o cu stil! Cu o picatura de stil Fara copy/paste, fara generice, fara semnaturi (wtf, daca tb sa te semnezi in mesaj, ca poate ala nici nu stie cine esti, de ce naiba ar mai fi vrut sa primeasca vreun mesaj de la tine?!), fara clisee. Zi-le cu stil Si preferabil, zi-le direct la telefon, chiar si a doua zi.

E ora 9:42, 1 ianuarie 2010, scriu de vreo 30 de minute, iar afara este o ditamai ceata care te face sa speri ca totusi 2010 nu va continua asa cum a inceput… Sunt racit mort, am dat iama la doxiciclina (nu-mi mai amintesc cand am luat ultima data antibiotice, au trecut mai mult de 5 ani cu siguranta), n-am nimic de mancare si sigur e inchis peste tot azi. De unde putem trage in mod natural concluzia ca se cere o vizita! Nu dam nume, ca poate sting lumina, trag jaluzelele si fac liniste, ca sa aiba o scuza ca n-au raspuns!