… pentru baietii care facusera reclama aia la nu stiu ce masina (parca ceva Toyota?!)….

I am speechless

by Louise

…din punct de vedere genetic. Cum stau lucrurile:

- exista 46 de perechi de cromozomi;
- avem 25.000 de gene diferite in genomul uman;
- suntem o singura rasa. mai putin de 0.1% (mai precis, aproximativ 320 de gene) sunt responsabile pentru toate diferentele rasiale, incluzand culoarea pielii, a parului, inaltime sau fizionomia ochilor.
- impartim cu cimpanzeii (cele mai apropiate rude de Homo Sapiens din punct de vedere evolutionist) un remarcabil procent de 98.6% din genom!!!
- animalul de companie din casa, fie el caine sau pisica, imparte cu voi aproximativ 80% din genom
- crizantemele si oamenii au in comun aproximativ 33% din genom. In cazul unora (numiti uneori “plante”), procentul este cu siguranta mult mai mare Si cand ii spui iubitei ca este o floare ai dreptate….in proportie de 33%

Din aceste cauze, sau nu, guvernul si parlamentul Romaniei au hotarat astazi respingerea proiectului de lege pentru infiintarea politiei animalelor (sursa) pentru ca nu exista bani. Deh, Oprescu ne arata muie ca vrem strazi asfaltate si Videanu schimba borduri, nu se pot gasi surse si pentru asta si pentru politia animalelor in acelasi timp.

Rusine sa le fie…

Fara o legatura cu cele de mai sus, o melodie absolut superba.

“The world is a book, and those who don’t travel read only one page.”

Ma tot gandeam zilele astea cat de mult s-au schimbat lucrurile dupa ‘89 incoace. Si cat de ignoranti sunt cei care urla sus si tare ca “era mai bine inainte”. Nu ma voi opri decat asupra unui singur aspect, si anume calatoritul. La mine in familie exista (inca!) o persoana care a mers cu avionul. O data, pe cand era mai tanara. Si anume bunica din partea mamei. Povestea era atat de faimoasa, impresionanta si intensa, incat ajunsese oarescum la statutul de legenda. Imi aduc aminte de o matusa care m-a intrebat la un moment dat, pe cand eram amandoi mai mici, daca bunica chiar a zburat cu avionul Eh, nu va imaginati ca a fost vreun zbor intercontinental. Nici macar nu a fost in concediu in spatiu, cum fac unii. A fost un zbor simplu, de la Targu Mures (parca!) la Constanta. Si toti stiam cat de nasol te simti cand treci prin golurile de aer (comparabile cu niste gauri negre, pe atunci!) de deasupra Dunarii. Si cum iti dau pungi de hartie pentru ocaziile mai din…..suflet venite

Eu nu-mi mai amintesc de cate ori am calatorit cu avionul. Nici macar de cate ori anul trecut, ar trebui sa pun mana si sa adun. Gata, am adunat, de 8 ori. 4 drumuri dus intors. Nici cate tari am vizitat de-a lungul vremii nu-mi pot aminti dintr-o data. Nu pentru ca ar fi atat de multe, ci pentru ca pur si simplu se intampla des, se intampla ieftin, si se intampla intr-un mod foarte natural. Banalizarea libertatii o face sa fie exact asta….banala. Nimeni nu-si mai doreste libertatea (de calatorie in acest caz) cand o are, i se pare ca “era mai bine inainte”. Nimeni nu-si doreste de fapt lucruri banale. Sau cel putin asa crede, pana cand acestea dispar de pe radar

E ciudat cat de repede judecam si cat de greu ne vine sa intelegem. Gasesti poze cu locatii exotice oriunde pe internet. Si povesti ale oamenilor care au devenit altii dupa ce au halaiduit creanga prin lume. Au ajuns sa aprecieze viata intr-un alt mod. Ai nostri se duc la all-inclusive. E un trend. Dar pentru orice trend, exista un trend in sens opus care merita luat in seama. Cred ca e important sa iti parasesti din cand in cand hotelul de 5*, piscina, jacuzzi-ul, mancarica prea din belsug si personalul prea zambitor si prea servil, si sa iti rasfeti simturile cu o aventura in lumea reala. Aia unde dormi la hosteluri, sau vizitezi tari “din lumea a 3-a”… Eu sfatuiesc pe oricine care crede ca exista tari de lumea a 3-a sa dea o fuga pana la bunica-mea la tara, in jud. Tulcea. Aia in Africa la bordeie cred ca sunt doar cu o generatie in urma fata de ce e pe la bunica-mea.

Sa calatoresti e ca si cum ai flirta, dar cu viata. E ca si cum ai spune, stii, mi-ar placea sa stau, dar trebuie sa plec Poate revin, un pic mai incolo, un pic mai matur, si un pic mai fermecator. Stii si tu ca de fapt, peste 20 de ani, vei fi mult mai dezamagit de lucrurile pe care NU le-ai facut, decat de cele pe care le-ai facut.

Tine si un jurnal, fa fotografii, pune-le pe blog eventual O sa uiti multe din lucrurile pe care le-ai vazut, placut, atins, simtit sau incercat. Dar va fi o experienta extraordinara sa te uiti peste amintiri, si sa-ti aduci aminte cat de bine si cat de altfel a fost.

PS: Si Krap, sa stii ca la 60 de ani, nu cred ca peste diploma de licenta la master o sa iti arunci tu privirile

Am dat zilele trecute peste o situatie foarte interesanta, care merita expusa in cele ce urmeaza Sa presupunem ca ne aflam la un concurs TV. Ni se ofera sansa de a castiga o masina. Cum? Pai simplu, sunt 3 usi, in spatele uneia este masina. In spatele celorlalte 2 usi, nu e nimic Sau, ma rog, nimic din ceea ce v-ati putea voi dori Ei bine, tu (adica fericitul participant), alegi usa A. Prezentatorul iti deschide usa B, iti arata ca nu e nimic in spatele ei, si te intreaba daca iti pastrezi alegerea in continuare. Ei, ce faci? Ramai cu varianta A sau incerci varianta C?

Impulsul initial a fost sa-mi zic “bah, daca asta a deschis alta usa, inseamna ca io alesesem corect, si vrea sa ma deruteze, asa ca imi pastrez alegerea”. Dar statistic vorbind, cea mai buna alegere, cu o rata de succes de 66% este sa iti schimbi alegerea De ce? Exista un calcul probabilistic foarte complet bazat pe teorema lu’ unu, numit Bayes (nu e chiar atat de complicat pe cat suna, statisticienii astia se joaca cu fractii si procente in principiu, nimic foarte dramatic sau high tech. pretty basic stuff), dar exista si o explicatie mult mai de bun simt, si anume:

Initial, fiecare usa are o sansa de 33% (aproximativ) de a ascunde masina. Asa incat, orice usa ai alege, ai o sansa de 33% sa fi ales corect. Dupa ce prezentatorul iti arata ca in spatele uneia din celelalte 2 usi, nu e nimic, ai tinde sa crezi ca oricare usa ai alege-o, dintre cele 2 ramase, sansa de a gasi masina este egala (50%), dar nu este adevarat Ai ales usa A (33% sansa de a gasi masina). Usile B + C au o sansa de 66% sa ascunda masina. In momentul in care ti se arata ca in spatele usii B nu se afla nimic, asta inseamna ca usa C are cumulat o sansa de 66% sa ascunda masina. Deci, statistic, ai de 2 ori mai multe sanse sa gasesti masina, daca schimbi alegerea

Mai multe explicatii, grafice, referinte, poze, aberatii si nonsens aici.

Motto:”Death is not the biggest fear we have; our biggest fear is taking the risk to be alive — the risk to be alive and express what we really are.”

Ieri a fost prima zi de munca pe noua plantatie. Are nume mai scurt, sau mai degraba un acronim mai scurt, si asta il face mai usor de retinut. Are mai putini oameni, si asta iar e de bine… Dar are oameni noi. E ciudat, nu prea sunt genul experimental, care adora schimbarile de ritm, de grup, de tabieturi. Urasc sa imi schimb drumul spre munca in fiecare dimineata, si sa nu stiu cand sa plec si cand voi ajunge. Urasc, si mi-e frica sa nu pot sa fiu eu insumi, si sa trebuiasca sa arat capitolul “supposed to be”. Ma streseaza si ma scoate din zona de confort, pe de alta parte, daca nu iesi din zona de confort nu vei reusi niciodata sa iti arati ce poti cu adevarat.

Asta m-a dus cu gandul la o situatie foarte comuna, pe care o incercam toti, indiferent de sex, varsta, pozitie sociala, sau incredere in sine. De cate ori nu am auzit de la alti oameni “imi pare rau, esti singur in toata situatia asta, sper sa fii destul de intelept incat sa iei decizia corecta”. Sau….”un singur om nu poate face nici o diferenta, asa ca ce sens are sa incerci?”. Ar mai fi si “bai, nu stiu, chiar nu stiu ce sa-ti spun…e foarte greu”. Exista momente cand te simti pierdut, si debusolat, si intr-o mare mocirla. Si iti doresti sa faci diferenta, si sa schimbi ceva, si ti-e frica. Vrei o confirmare, de la prieteni, de la ne-prieteni, de la oricine, si nu vine de nicaieri. Si singura certitudine e ca ti-e frica…

Suntem de cele mai multe ori impresionati de oamenii care par sa fi invins frica. Cei care sar cu parasuta, fac bungee jumping, sunt fotografi in zone de conflict. Persoane care au indrazneala si charisma sa vorbeasca in fata unei audiente de zeci si sute de oameni. Sau poate chiar mii. Oameni care iarta, oameni care infrunta prejudecati adanc inradacinate doar pentru propriile credinte, oameni care lupta impotriva cancerului si fac diferenta, oameni care salveaza animale, copii sau dovedesc ca nimic nu este de neinvins si de neschimbat.

De ce oare suntem atat de inspirati de astfel de acte? Ce anume din ceea ce fac, sau nu fac, ne face sa ne simtim emotionati, mici, si sa ne dorim sa fim macar un pic ca ei? Eu cred ca acolo, undeva, bine ascuns, suntem ei. Cred ca avem aceleasi caracteristici, si ca suntem in acelasi fel foarte umani. Intr-un fel pe care unii l-ar numi divin. Ne dorim sa facem diferenta, si ne dorim sa fim un pic mai buni si un pic mai altfel decat cei de langa noi, dar ne este frica. De esec, de opiniile din jurul nostru, de prejudecati, de faptul ca nu vom putea duce la bun sfarsit ce am inceput, de noi.

E greu sa ne infrangem toata frica pe care o simtim, in nenumarate momente. Poate ca de fapt nici nu va disparea vreodata, si cred sincer ca asta e varianta cea mai probabila. Dar e important sa avem curaj. Sa incercam si alte lucruri, si cu alti oameni, pentru a reusi sa ne croim o poveste proprie. Lumea in care traim nu are nevoie de clisee, ci de povesti originale. E nevoie si de povestea ta pentru ca poza sa fie completa si inspirationala

Nu am reusit sa ajung la acel moment in care sa-mi ignor complet frica si angoasele si frustrarile si prejudecatile. Dar stiu ca trebuie, si uneori, ca acum de exemplu, sunt fortat s-o fac. Iar unele rezultate pot fi surprinzatoare. Voua cat de frica va este?

Postul asta este despre noi.

Despre cum sa fii un roman adevarat.  Despre cum sa faci din rahat bici, si sa mai si plezneasca. Despre cat de greu e sa ai o masina scumpa, si ce nasol e fara consumabile. Despre cum ar trebui sa faci tuturor o favoare si sa te excluzi din materialul genetic disponibil (apreciez traduceri mai bune, daca aveti idei!).  Despre educatie, si mai ales despre absenta ei deplina. Despre fauna inconjuratoare si faptul ca Avatar ar fi putut fi filmat in Romania, si scenariul putea avea un less-than-happy-end.

Romania. Simply surprising.

Trecuse prea mult timp de la ultimul post cu trafic de animale, asa ca m-am simtit nevoit sa corectez situatia. O fosta colega foarte simpatica si binevoitoare a gasit un catelus, corcitura de schnautzer cu caniche, foarte simpatic de felul lui, botezat provizoriu Picu. Cine are deja, sa dea mai departe, cine n-are, sa-si ia

Detalii si poze, aici.

Al doilea nevoias este John. Zis si Gonzales. Neavand foarte mult succes in viata, fiind decat copil nevoias, a zis sa faca si el scoala sa fie mare, mumos si deshtept. A tras el ce-a tras, a iesit pe un onorabil loc 3 din 4 la ceva concurs, a dat cu 5-u’ cat a incaput, acum mai are nevoie de inca unul. Inca un 5 adica. Pentru opera de capatai, care abia asteapta sa fie inramata pe undeva prin sala de sedinte de la fabrica in care isi fute zilele saracul John. Pentru aceasta are nevoie de un mic ajutor. Si-a tras un sondaj, si ne roaga sa-l completam. Daca aveti 5 minute din viata, si nu va derajeaza sa le dati de pomana pentru un biet suflet din Rosiorii de Vede, detaliile sunt aici.

Update: Cainele si-a regasit stapana. Si Gonzales NU vrea 5 si NU e din Rosiori. Decat atat pe moment.

Nu sunt un cititor avid de carti, dar am cateva care sunt cu adevarat de suflet. Sau mai degraba am cativa scriitori care sunt de suflet Pana la urma, si cartile sunt scrise tot de oameni. Si ele, cartile mele de suflet, m-au inspirat, m-au marcat intr-un fel sau altul, unele m-au amuzat, altele m-au lasat perplex, iar altele m-au uimit prin lumea pe care o aratau. Au existat si cele care m-au impresionat prin cum se folosea limbajul pentru a contura imagini si situatii. Si anume, intr-un mod magic Dar toate, fara nici o exceptie, mi-au placut pentru un motiv foarte simplu si concret: pentru ceea ce ma faceau sa vad. Pentru imaginile pe care mi le proiectam in capul ala sec Asta m-a facut sa concluzionez ca unele lucruri nu sunt pentru oamenii fara imaginatie. Daca tot ceea ce vezi sunt niste pagini cu litere insirate pe ele, probabil ca nu vei simti nimic citind o carte buna.

Nimic nu vine mura in gura, si mai presus de asta, orice vine mura in gura te implora sa nu il apreciezi. Asa ca, minimul de efort imaginativ este necesar indiferent de circumstanta. Cum ar fi atunci cand citesti o carte Sau cand vrei sa transmiti o idee. Putine lucruri functioneaza mai bine decat o analogie, o imagine, o aroma. La fel cum nimic nu functioneaza mai prost decat sa-i arunci omului direct pastila, si sa i-o tot repeti pana cand o retine mecanic, sau din scarba/plictiseala. Cred sincer ca memoria va retine mult mai usor si mai eficient o idee daca ea este comunicata intr-o maniera sinestetica. Mai precis, nu-i spune, arata-i! Nu trebuie neaparat inteles ca prin “arata-i” ma refer exclusiv la vizual. Oricare dintre cele 5 (6 la Chuck Norris. x2) simturi poate fi implicat, si de fapt, cu cat mai multe, cu atat mai bine. Una dintre zicalele englezesti foarte inspirate e “out of sight is out of mind”. Si la naiba, e foarte adevarata Daca refuzi sa mai vizualizezi, ai renuntat la acea idee.

La fel e si in viata Decat sa te chinui spunand oamenilor ce simti, ce crezi, ce vrei, mai bine arata-le. Surprinde oamenii. Gaseste o modalitate un pic mai originala prin care sa te exprimi. Cel putin la concluzia asta am ajuns io azi de dimineata

Hai v-am lasat, ca am si altele de scris!

N-am net. De fapt, n-am nici net si nici laptop. Imi mai lipsesc cateva lucruri pe care le-as considera extrem de importante dar voi lasa aprofundarile pentru un alt post. Dar cum spuneam, sunt la modul foarte propriu…..offline

O sa ma mai tina cateva zile, dupa care voi reveni la marea fratzie a inelelor numita internetu’. De o saptamana sunt shomer. Iar aceasta stare de fapt va mai dura inca o saptamana. E un moment oarescum neobisnuit, dar am alergat si am facut mai multe lucruri decat in perioada in care munceam. Tipic pt persoanele care sufera de sindromul nestatornicita cronica. Si poate si de impulsivita de tipul 2 (care-o fi tipul 1 nu ma intrebati, asa mi-a venit sa scriu).

Momente memorabile saptamana asta au tot fost. Chiar un pic mai multe decat ma asteptam M-am mutat si chiar am ajuns sa ma simt oarescum acasa… Am o problema reala cu ideea de spatiu locativ. Sunt foarte atasat de notiunea de “acasa” si schimbarile dese (sau de fapt, schimbarile punct) ma cam scot din zona de confort. Oricum, am cumparat juma’ de IKEA si am facut locsorul indeajuns de primitor cat sa ma simt bine.

Am primit vizita de la vecini. Sa-mi spuna ca ii deranjez cu cantatul tare si la ore indecente. Ma rog, scria si la ghena despre orele de liniste. Partea cu linistea era scrisa corect dar era inca un anunt, care suna ceva de genul “inchide-ti usa”. Le-o fi alunecat mana cand au scris. Bine, era scos la imprimanta, da’ mai conteaza? Asa, vecinilor le-am promis ca n-o sa mai fac. Sau le-am zis ca le dau bilete gratis la primul concert? Nu-mi mai amintesc sincer…

Miercuri am fost la schi la Sinaia. Io si cu Vlad, el cu placa, eu cu schioantzele. Ne-am dat de ne-au sarit capacele, am avut un pic de febra pe seara. Carnatii Q7 erau in continuare acolo. I-a remarcat si Vlad, care nu-mi citeste blogul, si nu era la curent cu oferta culinara. Ca si acompaniament, era un fel de muzica austriaca (de’aia cu femei in costume populare, si mustaciosi care canta prostii cu o-la-ri-o-la-ra) doar ca in varianta romaneasca. Nici daca m-as chinui nu as reusi sa reproduc bogatia de sunete si ritmuri, vocea suava, si imbecilitatile debitate de respectivii…..ahem…..artisti Ulterior a inceput si ceva care suna ingrijorator de asemanator cu o manea. Am plecat repede, ca ne lovise raul de altitudine. Emotiile prea puternice, etc.

Aseara, URMA. In Silver Church. Baietii sunt geniali, solistul are o voce de exceptie, versurile spun povesti, iar linia melodica este foarte originala. Chitari, saxofon, flaut, un timbru vocal remarcabil, si o sala tocmai potrivit de plina. Reteta a functionat, mai au un concert pe 8 februarie, in aceeasi locatie. Eu nu-l ratez, nici voi n-ar trebui daca sunteti curiosi sa aflati ca exista si formatii romanesti care chiar canta. Live. Si bine.

Ah, si inca ceva! Aladdin pleaca maine dimineata la Focsani Lucky git!

Poze aici.

And you can buy me with a coffee, ’cause I’m so cheap…

Motto: “Vom trai si vom fi liberi” by Bradut

Dupa cum s-au desfasurat ostilitatile zilele acestea, as putea scrie un mic tratat stiintific despre titlu. “How to fuck it up … and more!” Ar fi best seller, poate l-ar si traduce astia, ca nah……nici Coelho nu e chiar miez, da’ cu un clisheu-doua, se intampla sa mai vina si primavara.

Deci, cel mai important lucru pe care-l poti face initial e sa lasi o impresie buna, de om sanatos, fara dubioshenii sau alte probleme d’astea demne de quizz-uri de Facebook. Urmatorul “cel mai important” lucru e sa nu o comiti in vreun fel complet trist. Cum s-ar zice, reteta e foarte banala. Se ia o parte autocontrol, si o parte sanatate mintala (macar mimata, orgasm style), si ar trebui sa satisfaca exigentele unei prime impresii decente, daca nu pozitive (adica, daca esti urat sau plictisitor, oricum o sa-ti dea cu flit, ca n-are nimeni chef sa-ti sponsorizeze operatiile estetice, iar cand e vb de absenta umorului, poate doar transplantul inca neinventat de creier sa mai salveze ceva…). Deci, da, am mintit. Pe langa (impresia de) sanatate mintala, tb sa fii si cat de cat amuzant (the more the merrier), si aproximativ prezentabil. Daca te iei la intrecere cu Mircea Radu la look si la glume, poti sa si atentezi la targetul lui. Peste 40 (ani), peste 80 (kile), sub 100 (IQ). Nu intra chiar in marja ta normala de 90-60-90, da’ o picatura de diferit n-o sa-ti faca rau…

Dar in afara de toate astea, mai apare si factorul ics. Ca in ics files, unde totul era explicat la sfarsit cu o concentratie anosta de 2 omuleti verzi pe metru cub. Factoru’ la care ma refer este impulsivitatea, aka “the mother of all fuckups”. Cum ar fi, te mananca sa mai faci sau sa mai zici una-alta … bam! un deget… Si asta fara dobanda Mie mi se mai intampla uneori sa fiu extrem de impulsiv. N-am rabdare, n-am minte, n-am nici macar tact, si ca atare, mi-o fur cu varf si indesat. Nu ma apuc sa va desenez cam care ar fi ideile mele proaste, in sustinerea celor de mai sus, pentru ca prietenii stiu de ce

Unul dintre lucrurile de care trebuie sa tinem seama e ca timpul se scurge diferit pentru fiecare dintre noi. Am remarcat de foarte multe ori ca exista oameni care muncesc exact cat muncesc si eu, dar nu au timp de nimic! Ca se intampla sa ma enervez ca nu primesc un raspuns dupa 1-2 zile, ceea ce mi se poate parea o eternitate, dar de cealalta parte abia daca a trecut o clipa. E ciudat, dar cred ca ar trebui inventat un instrument de masurat timpul, a carui viteza de masurare sa poata fi reglata pentru fiecare persoana in parte… Pe mine sigur m-ar ajuta foarte mult.

Acum, ca am dat o tura prin sacul propriu cu “calitati irezistibile”, ma duc sa ma culc. Cred c-am inceput sa scriu acest post cu intentia de a prezenta niste fapte mai concrete, dar recitindu-l acum imi dau seama ca am renuntat in mare parte. Poate alta data, intr-o viata mai zen, si cu mai multa inghetata de vanilie.